Sebastião Salgado. Un fost contabil convertit la fotografie în 1973. Primit în familia Magnum în 1979. Independent din 1994 când şi-a fondat propria agenţie – Amazonas Images. Poate unul dintre cei mai interesanţi fotojurnalişti contemporani. Nu a lăsat în urmă fotografii singulare, ci proiecte masive, întinse pe ani buni de zile. Fără mărturiile sale, nu am fi aflat poate niciodată semnificaţia unor locuri cu nume exotice precum Goudan, Sahel, Ade, Wolo sau Korem – tabere neştiute de refugiaţi unde tragediile se succed zilnic, departe de ochii unei mass-media cinice pentru care, în virtutea conceptului modern de news value, zgârietura premierului X în urma împiedicării tâmpe la coborârea din limuzină e mult mai importantă decât moartea prin înfometare a douăzeci de oameni neştiuţi din Mali. De altfel, şi cutremurul din Iran a părut interesant editorilor de ştiri doar pentru două zile, până când agenţiile de presă şi-au dat seama că nu muriseră destui oameni pentru a emite pretenţii la ‚prima pagină’. Salgado este poate un martor discret şi tăcut, însă fotografiile lui strigă ceva despre o lume schizofrenică, în care absurdul social a atins cote alarmante şi valorile umane sunt demult întoarse cu susul în jos.

Când se vădeau primele semne ale fotojurnalismului, pe undeva pe la începuturile secolului al XX-lea, odată cu scufundarea Titanicului, oamenii nu-şi puteau imagina că fotografiile din revista Excelsior ce odihnea pe măsuţa lor din sufragerie au fost realmente produse mecanic de o persoană prezentă undeva în timp şi spaţiu, ci credeau că acestea sunt o pură emanaţie a realului. Se dezvoltă de atunci încoace o poftă bolnavă de a vedea poze, de a savura imagini de război, imagini despre tragedii umane, locuri nemaivăzute şi dezastre naturale. Are loc o expansiune vizuală a jurnalismului, se nasc marile agenţii, apar marii fotografi de război, iar Robert Capa şi al său soldat loialist ce moare ‚în direct’ devin icoanele unei noi religii. Revistele vând o iluzie (lucru imposibil de realizat fără revoluţia industrială) unei burghezii căreia i se năzare brusc înaintea ochilor, în timp ce-şi bea cafeaua în halatul de satin: câmpul de bătălie cu morţii aferenţi, băştinaşii goi din Vanuatu, vulcanul ce tocmai erupe, criminala Ruth Snyder murind în scaunul electric, explozia zeppelinului Hindenburg după o istovitoare călătorie transatlantică, Che Guevara mort în Bolivia, întins pe o masă, într-o ipostază de o izbitoare asemănare cu Lecţia de anatomie a doctorului Tulp de Rembrandt.

Avem de a face cu o exacerbare a realităţii şi simţurilor, cu o sete nepotolită de sânge şi dramatism, iar reviste precum LIFE sau Look, ce ating tiraje de până la cinci milioane de exemplare promit să potolească această sete a umanităţii. Interesat acest mission statement al revistei LIFE: ‚To see life; to see the world; to eyewitness great events; to watch the faces of the poor and the gestures of the proud; to see strange things – machines, armies, multitudes, shadows in the jungle and on the moon... To see and to take pleasure in seeing, to see and to be amazed; to see and to be instructed’. Dar deodată, prin anii ’50, visul se spulberă, iar televiziunea - noul hobby mondial - omoară tirajele acestor reviste şi duce pe culmi de neimaginat acel vis sumbru, nemărturisit, vinovat, de a vedea moartea în direct. Dacă Războiul din Golf ne prezintă o tragedie chirurgicală, aseptică, şi dacă moartea Prinţesei Diana ratează la mustaţă spectacolul ce trebuia să fie, ei bine 9/11 este, în fine, picătura ce umple paharul. Plăcerea perversă de a vedea spectacolul morţii live, ca într-un reality-show de sâmbătă seara e finalmente dusă la paroxism odată cu prăbuşirea turnurilor gemene.

Salgado este astăzi interesant tocmai pentru că dă ceasul în urmă şi ne întoarce mental cu un secol înapoi. Temele şi imaginile lui sunt atât de puternice încât par nu doar decupaje semnificative ale unei lumi în perpetuă mişcare, ci sunt emanaţii ale unor realităţi atât de absurde, încât par aproape de necrezut. Dacă fotografia în general îndeamnă la contemplarea unei viziuni personale asupra unui subiect anume, în fotojurnalism cineva spune povestea altcuiva, cu un soi de obiectivitate mecanică. O scurtă paranteză din cursul de fotojurnalism ţinut anul trecut: Fotojurnalistul este un reporter vizual al faptelor. Un mediator tăcut. Se validează prin afirmaţii gen: Am fost acolo. Am văzut cu ochii mei. Spaţiul public (mai) are (încă) încredere că el va spune adevărul. Un adevăr răspicat spus cu ajutorul aparatului de fotografiat. Standardul lui etic: nealterarea sensului. La acestea se adaugă dorinţa de fi prezent în zonele de conflict unde se coace istoria. O pre-istorie de fapt, care conţine actanţă, pericol, dramă, spectaculos. Din această zonă se selectează câştigătorii World Press Photo. Bonus! War Photographer, filmul despre James Nachtwey. Am închis paranteza.

Dar undeva pe traseu, între veridicitatea propusă de fotojurnalist şi credinţa oarbă a spaţiului public, precum şarpele din Grădina Edenului, începe să se strecoare îndoiala, trucajul, fake-ul. Locuri în care nu se întâmplă nimic devin peste noapte, din motive politice, zone fierbinţi, populate rapid de convoaie umanitare ce escaladează conflictul. Un fum banal de la un cauciuc aprins devine un atentat cu cocktail molotov, norii albi se prefac în negri, iar chiar şi agenţiile mari, în goană după rating, închid ochii într-o complicitate tacită cu falşii fotojurnalişti, adevăraţii manipulatori de imagini, respectiv minţi. Ca un naiv rătăcit într-o lume a cărei marcă este astăzi ambiguizarea şi imaginea contrafăcută, Salgado încă mai emite o pretenţie obraznică de adevăr. Unii îl vor numi demodat. Alţii naiv. Dintr-un spaţiu imprevizibil şi conflictual el încearcă să arate cu degetul spre ceea ce se vede, nu neutru, ci cu un militantism evident. E un martor ocular care luptă pentru o cauză. Şi pentru a face acest lucru împlineşte trei cerinţe fundamentale necesare oricărui fotograf preocupat serios de a spune o poveste în imagini: pentru a se cufunda într-un subiect îşi ia timp, iar proiectele sale durează luni şi ani de zile. De aici decurge înţelegerea şi asumarea faptelor petrecute. Iar în final, după ce a spus povestea cum a putut mai bine, afirmă răspicat un punct de vedere. Personal. Fotografiile lui spun cam ceea ce ar trebui să spună azi fotojurnalismul adevărat: am fost acolo, ştiu despre ce vorbesc, aşa nu se mai poate. Iată!

„Imaginile mele, fie ele mai bune sau mai proaste, sunt rezultatul relaţiei construite cu oamenii fotografiaţi. Dacă ai ajuns într-o tabără de refugiaţi cu maşina, e un dezastru – vei fi mereu luat drept tipul bogat cu maşina. Trebuie să te laşi acceptat de realitatea în care te mişti”, spune Salgado. Proiecte vaste precum Other Americans (1977-1984), Famine in the Sahel (1984 -1985) sau cel prezentat aici - Workers (1986 -1992) dovedesc din plin acest lucru, imaginile funcţionând ca metafore vizuale prin care autorul transformă nevăzutul în văzut. „Workers reprezintă arheologia vizuală a unei vremi cunoscute în istorie drept Revoluţie industrială, o vreme când oamenii ce lucrau cu mâinile reprezentau axa centrală a lumii. Conceptele referitoare la producţie şi eficienţă se schimbă, iar odată cu ele şi natura muncii. Lumea puternic industrializată ia viteză şi calcă viitorul în picioare. Aşa că planeta rămâne împărţită, prima lume trăieşte o criză a excesului, cea de-a treia o criză a nevoii, iar lumea dintre ele, cea de-a doua, construită pe socialism, se regăseşte printre ruine.”

Albumul creat de Aperture prezintă peste 320 de imagini duotone în format mare şi este greu de descris în câteva cuvinte. Îţi lasă mai degrabă o stare, ca un întreg, o stare în care se amestecă năuceala, furia şi compasiunea. Plantaţiile de trestie de zahăr şi tutun din Cuba şi Brazilia, liniile de asamblare ale bicicletelor din China, minele de sulf din Indonezia, cea de aur nu mai mare decât un teren de fotbal din Serra Pelada, ce găzduieşte câteva mii de oameni viermuind plini de noroi într-un El Dorado aidoma unui furnicar grotesc, pescuitul de ton din Sicilia sau dezmembrarea vapoarelor din Bangladesh - toate acestea sunt poveşti cu ramă, ce conţin o mare doză de tandreţe amestecată cu dramatism, un dramatism cu sens, care nu trebuie confundat cu spectaculosul facil. Ele închid lumi articulate, având un început, un cuprins şi un final, de multe ori nefericit. E vorba aici de o stare a lumii care, la ştirile tv, nu va bate niciodată în rating ultimul divorţ al megastarului X. Autorul ne confruntă cu tirania rutinei muncii, a banalului, a trecerii vieţii într-o alergare continuă, de hamster alergând spre ceva, dar într-o rotiţă, închis în cuşcă.

 

În ultimă analiză, în acest album nu este vorba despre cultul muncii, ci este vorba despre supravieţuire, durere, exploatare şi mână ieftină de lucru; despre oameni neştiuţi ce poartă pe umeri poverile lumii, iar fostul contabil convertit la fotografie devine ambasadorul acestor eroi invizibili. Avem deopotrivă fotografie documentară dar avem şi portret, avem peisaj dar avem mai ales fotojurnalism curat. Avem, după cum declară Gabriel Garcia Marquez, ‚o imagine a umanităţii’. Avem încapsulată în acest album o istorie a lumii în mic, văzută ca anduranţă, ca şi capacitate a oamenilor de a se încăpăţâna să trăiască şi să viseze chiar şi atunci când totul se întoarce împotriva lor. Salgado ne oferă pe tavă, cu smerenie absolută, o mare lecţie de fotografie.                              

Voicu Bojan (www.diafragma9.ro)

 

Adauga comentariu