Gazduit de ROHOST

Scrapbook

De Voicu Bojan

„Varvara Ptiburdukova era fericită. Şezând la masa ei rotundă, îşi îmbrăţişa cu privirea gospodăria. Odaia lor era atât de plină de mobilă, că aproape nu mai exista nici un locşor liber. Dar şi atâta loc cât mai rămânea, era suficient pentru fericire." (Ilf şi Petrov, Viţelul de aur, ed. Point 1993, traducere de Tudor Muşatescu)

Nu e destul că mă bântuie acest mic text de câteva zile în timp ce, inevitabil, trebuie să mă ocup de felurite lucruri mundane cum ar fi spălatul vaselor dar, încet-încet, încolţesc în mine sentimente contradictorii. Aş vrea să încap şi eu cumva în camera Varvarei ca să pot vedea cum creşte misterios fericirea printre mobile greoaie, de furnir. Aş vrea să pot spune şi eu ceva aşa de simplu despre acest cuvânt mare şi înfricoşător numit „fericire". Aş vrea să fiu mai puţin invidios pe cel care a scris acest text, dar nu reuşesc. Îmi ronţăi unghiile de ciudă privind pe fereastră. Deoarece ştiu că pentru a ajunge să articulezi ceva atât de simplu, nu e simplu deloc. Trebuie să faci un vast ocol pe nişte drumuri misterioase, neştiute nici măcar de către cel angajat în însuşi actul de a scrie.

Fără să evolueze în vreun sens darwinian şi fără să se înţelepţească pe traseu în mod irevocabil, cam aşa merge lumea înainte: cineva vede undeva o imagine puternică, cineva ascultă pe altcineva cântând, cineva vede un om pe o scenă sub un reflector sau cineva citeşte o carte în tăcerea camerei lui. Deodată e tulburat, cuprins de nelinişte, gelos, ar vrea cu orice preţ să facă la fel. Pasiunea începe să-l mistuie şi, ca într-o convertire, lasă totul în urmă şi se aruncă în necunoscut, îmbrăţişând acel ceva dezirabil ca un fruct oprit. După multă muncă şi preumblări inexplicabile pe poteci părând să nu ducă nicăieri, ajunge la un liman, unul care este de multe ori sinonim cu propriile limite. Duce astfel acel lucru îndrăgit la un nivel superior, aşteptând ca altcineva să preia ştafeta pe care, la rândul său, s-o dea mai departe, întocmai ca într-un joc de copii.

La fel a păţit şi un tânăr francez născut pe la începutul secolului al XX-lea într-o familie înstărită de industriaşi. Povestea lui, unde ratarea, succesul şi inconsecvenţele se întrepătrund imprevizibil, e bună de pus într-un roman. Iat-o, pe scurt, aici. Fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei, e predestinat încă de mic să preia frâiele afacerii, fapt pentru care părinţii îl dau la una dintre cele mai bune şcoli din Paris. Termină cumva şcoala, însă ratează Bac-ul. De trei ori. Încercă să facă muzică, dar nu prea îi iese. Un unchi binevoitor încercă să-l înveţe să picteze, dar eşuează. În schimb, îi place desenul, se joacă de-a fotografia, şi ar face, de fapt, orice ca să nu devină industriaş-textilist. Împăciuitoare, familia se resemnează şi îl încurajează să-şi găsească propriul drum. Devine autodidact, se învârte în cercurile pictorilor suprarealişti, citeşte enorm, face cursuri de engleză la Cambridge şi ia lecţii particulare de amor la Paris de la o tânără familie americană libertină, care îl primeşte la sânul ei. Se îndrăgosteşte de soţia americanului care, la rândul lui, se îndrăgosteşte în aşa hal de o altă tânără irezistibilă, încât se sinucid împreună, întocmai ca în Shakespeare. Ca să se vindece de dramele provocate de iubire, pleacă într-o aventură în Africa, mai precis în Coasta de Fildeş. Deşi focul savanei ar trebui să-i mistuie toate pasiunile, se îmbolnăveşte de friguri. Colac peste pupăză, filmele foto i se distrug din pricina umezelii excesive. Convins fiind că aşa nu se mai poate trăi, scrie acasă şi oferă indicaţii despre unde şi cum să fie înmormântat. I se răspunde cu umor: „E prea scump ceea ce ne ceri, mai bine haide tu acasă şi apoi vedem." Se întoarce mai mult mort decât viu şi atunci i se întâmplă acel lucru despre care încercam să vorbesc mai sus. Are loc o întâlnire mirabilă.

Într-o bună zi a anului 1932, tânărul nostru vede o fotografie cu nişte copii africani alergând înspre valurile înspumate ale mării. Imaginea lui Martin Munkácsi, fotograful lui Berliner Illustrierte Zeitung, îl năuceşte: „Trebuie să mărturisesc că aceasta este fotografia care a dat foc la cutia cu artificii. Nu-mi venea să cred că un asemenea lucru putea fi surprins cu un aparat foto. La naiba, mi-am spus, apoi mi-am luat aparatul şi am ieşit în stradă." Îl descoperă apoi pe André Kertész şi devine admiratorul lui. Şi, odată cu el, descoperă Leica, jucăria ideală menită să-i ofere maximă libertate de mişcare. Fotografiază cu frenezie şi îşi sortează imaginile favorite într-un mare album intim, ce va fi cunoscut mai târziu sub numele de Scrapbook. Cu toate acestea, oscilează în continuare între fotografie, desen şi film. Devine asistentul lui Jean Renoir. Participă la Războiul civil spaniol, dar nu face nici măcar o singură fotografie fiindcă se ocupă de film. În 1937, se căsătoreşte cu o dansatoare javaneză şi primeşte prima misiune ca fotojurnalist. E trimis la Londra alături de un scriitor pentru a face un material despre încoronarea Regelui George al VI-lea. Reuşeşte contraperformanţa de a se întoarce la Paris fără să fi realizat nici măcar un cadru cu proaspătul rege înscăunat, dar cu foarte multe portrete de oameni care privesc sideraţi ceremonia. La finele anilor '30 se reîntoarce la film, apoi pleacă în război. Îşi îngroapă Leica. Nici nu începe bine războiul, că se şi trezeşte prizonier. După două încercări ratate şi aproape 3 ani de lagăr, în cele din urmă evadează. Dezgroapă Leica. Pe la sfârşitul războiului află că la MoMA, întrucât se credea că murise, i se organizează o expoziţie postumă. Se prezintă la vernisajul propriei expoziţii comemorative, apoi călătoreşte prin America însoţit de un tânăr scriitor american pe nume Truman Capote. Privind cum se mişcă în timp ce fotografiază, acesta îl aseamănă cu o „libelulă agitată". Se întâlneşte şi cu Paul Strand, de la care învaţă multe lucruri noi legate de film.

Alături de câţiva prieteni, decide să pună bazele unei mici întreprinderi fotografice numită Magnum. Lejer, la o bere, îşi împart lumea între ei ca nişte copii - iau, rând pe rând, America, Africa, Europa sau Orientul Mijlociu iar unul dintre ei se autodeclară cetăţean al lumii, liber să meargă încotro pofteşte. Tânărului nostru îi revine Asia. Îşi asumă vremelnic rolul de fotojurnalist şi pleacă în India, unde nimereşte tocmai înainte de asasinarea lui Ghandi, părintele naţiunii. Timp de douăzeci de ani, colindă lumea, face fotografii, publică, expune şi în general, devine cunoscut, deşi nu prea pare să-i pese. Divorţează de fosta dansatoare, se recăsătoreşte cu fotografa Martine Franck şi, începând cu anii '70, aproape că renunţă la fotografie. Încuie Leica într-un seif şi se reapucă cu frenezie de desenat. Moare în 2004, nu înainte de a pune bazele unei fundaţii ce îi poartă numele. Sfârşitul poveştii.

Aţi intuit demult, cred - francezul despre care vă vorbesc aici se numeşte Henri Cartier-Bresson. Şi de mulţi ani, deşi îl admir în tăcere, mă feresc să scriu despre el fiindcă nu e uşor de apucat, oricât de grijuliu l-ai întoarce pe toate feţele. E mult prea alunecos şi versatil pentru a fi încadrabil într-o specie anume şi fixat într-un insectar. Or, se ştie prea bine, orice critic cât de mic are această boală a încadrabilului, ba într-un curent, ba într-un -ism, ba într-un grup social, iar când obiectul muncii îţi tot scapă printre degete şi te lasă cu ochii în soare, devine frustrant. Pe Bresson ai vrea cu ardoare să-l numeşti un fotograf total, dar nu prea e, oricât de faimoase i-ar fi imaginile. Nu a crezut niciodată în fotografie ca scop în sine, ci doar, eventual, ca pretext. Fotografiile sunt pentru el doar nişte „desene-instant". În plus, nu poţi numi fotograf pur-sânge un om care, într-o bună zi, se plictiseşte într-o asemenea măsură de fotografie încât îşi încuie aparatul într-un seif şi îl scoate de acolo doar la ocazii, ca pe un costum de calitate. Fotografiile lui nu apar nici măcar în top 10 al celor mai scumpe imagini vândute vreodată, alături de cele ale fostului preşedinte rus, Dimitri Medvedev. Ai vrea să-i spui regizor de film, dar nu se leagă, nu prea are operă în afară de câteva documentare. Ai vrea să-i spui grafician, pictor, dar iar nu poţi, fiindcă nu are imagini nici suficient de memorabile, nici din cele care să se vândă la licitaţii pe bani mulţi. Ai vrea să-i spui scriitor, dar a scris sporadic, fără prea multă convingere şi fără un angajament de anvergură. Pentru cei interesaţi, The Mind's Eye e o colecţie reuşită de texte. Ai vrea să-i spui călător, globetrotter, dar declară că, deşi a umblat aproape peste tot, nu are de fapt habar să călătorească cum trebuie. Noroc că există acel supralicitat „moment decisiv", eticheta bine lipită de care Bresson nu va putea scăpa niciodată, mană cerească pentru comentatorii de pe margine. În sfârşit au găsit ceva ce nu mai are nimeni, ceva menit să-l transforme în „cel mai mare fotograf al tuturor timpurilor", cum nu de puţine ori am auzit. Momentul decisiv! Acel ceva despre care toţi intuiesc că există pe undeva atunci când apeşi pe buton, dar trebuie să vină unul cu mintea mai odihnită ca să-i spună pe nume. Iar această expresie devine cuşca în care acest om este închis pe vecie. Poate că totuşi, omul nostru este mai mult decât atât.

Scrapbook este pe scurt o carte-obiect, reproducând cu fidelitate acel album cu care Bresson a plecat la New York şi din care s-a făcut selecţia expoziţiei de la MoMA. E unul dintre obiectele la care a ţinut cel mai mult în viaţa lui, deşi, aparent, îl uitase vreme de 40 de ani pe un raft în casa mamei sale. Albumul conţine 346 de printuri mai mici sau mai mari dintre anii 1932-1946, iar printre ele regăseşti, pe lângă imaginile care l-au consacrat, multe aproape necunoscute, alături de variante-contact ale aceluiaşi subiect. În 2006, Editura Thames and Hudson îl recreează superb la dimensiunile iniţiale, cu coperta aurită în relief, replicând pe alocuri până şi hârtia îngălbenită a originalului. Scrapbook este un lucru aşa de frumos încât e aproape imposibil de descris, iar o analiză corectă a lui ar merita un eseu mult mai vast. Pe lângă faptul că este o mare lecţie de fotografie, este şi o mare lecţie de viaţă. Ne revelează un Bresson foarte intim, însă pe cât de decis pe atât de nehotărât. E ca şi cum autorul ar pune înaintea unui editor nevăzut mai multe variante ale aceleiaşi imagini cu scopul de a-l invita să o aleagă pe cea mai bună. Pe de altă parte, imaginile dovedesc capacitatea incredibilă a acestui om de a se mişca într-un spaţiu dat, obsesia lui pentru compoziţii perfecte şi pentru surprinderea tăcerilor interioare din portretele subiecţilor săi. Scrapbook este ceva aparent la fel de simplu pe cât e descrierea fericirii din privirea Varvarei Ptiburdukova. E o rătăcire asumată în căutarea propriei identităţi, are gratuitatea pe care doar un jurnal intim sau un album personal, fără nici o miză, le pot oferi. Nu e o lucrare tematică, elaborată, care să dicteze un anume ritm al lecturii impus de vreun editor, ci căutare singuratică, una marcată de certitudini, îndoieli, semne de exclamare, joie de vivre şi uneori chiar plictis. Ea închide între copertele ei nu o operă, ci o viaţă de om. De aceea este atât de greu de vorbit despre Scrapbook.

Bresson observă, atinge în treacăt lucrurile, polenizează, şi, ca un flâneur ce este, se mută din floare în floare, fără să privească peste umăr şi să reflecteze profund la ce a văzut. Mi-l imaginez cum trage cu degetul o linie în praful depus pe raftul bibliotecii, o contemplă în lumina amurgului înainte de a ieşi din casă, desenează ceva cu degetul pe sticla aburită a unui compartiment de tren, apoi coboară şi, uitând ce a desenat, scoate aparatul şi face un desen-instant într-o piaţă, o coteşte pe o alee lăturalnică, unde vede altceva, şi viaţa curge tot aşa. Spune frumos: „Problema mea e să-mi trăiesc viaţa. Să-i simt momentul, în toată plinătatea lui." Refuză să se fixeze în ceva anume; e un spirit de o mobilitate exemplară, rămânând mereu interesat de nou, fără să privească înapoi şi mai ales, refuzând să se hrănească cu nostalgii. Refuză să devină exagerat de reflexiv, preferă să fie de toate şi nimic deopotrivă; e din specia rară a celor care au avut şansa de a face exact ce-i taie capul în viaţă, de a se mişca liber peste tot cu o lejeritate pe care ţi-o poate oferi doar combinaţia generoasă dintre un relativ confort financiar, artele liberale complementare, compania unor oameni de mare calitate din toate domeniile şi absenţa oricărei mize. Având intuiţii puternice, libertate totală de exprimare şi o minunată încredere în sine, Bresson şi-a permis să se joace toată viaţa lui cu formele, cu ideile şi a făcut-o atât de bine, încât a inspirat generaţii întregi: „Refuz să port vreo etichetă-standard. Mi-am petrecut întreaga viaţă încercând să fiu un anonim, cu scopul de a o putea observa mai bine."

Scrapbook e un album terapeutic, la care mă voi întoarce mereu ca la un leac miraculos pentru a-mi aminti ordinea corectă a lucrurilor. Întâi viaţa, apoi fotografia.


De acelasi autor:

(2013-05-27) 5948 vizualizari 2 comentarii
(2013-02-07) 5704 vizualizari 7 comentarii
(2012-12-17) 5545 vizualizari 12 comentarii
(2012-11-06) 4194 vizualizari 7 comentarii
(2012-06-26) 6609 vizualizari 9 comentarii
membru din
2010-09-06

O asa  incercare  lucid-afectiva de intelegere a lui Bresson  cred ca , daca l-ar fi interesat, i-ar fi placut  pana si  autorului care nu priveste in urma si nu e interesat de glorie. Multumim Voicu!

membru din
2010-09-27
2012-05-03 08:22:37

Nu e usor sa (mai) scrii despre B.,foarte frumos..

membru din
2011-05-03
2012-05-03 15:19:50

Parca vad cum o sa ma coste articolul asta iar 50-60 de dolari...

membru din
2004-06-01
2012-05-03 15:21:30

Esti optimist :)

membru din
2008-09-04

multzam de articol. nu m-am saturat citindu-l :)

membru din
2004-12-15

Textul m-a miscat -reuseste sa atinga o zona a sensibilului care iti declanseaza acel gol in miezul pieptului prin care fiecare din noi, timid, dar cu sperana rezonam cu " mai  marii" acestei lumi.

Cand faci ce faci cu suflet .....iese

membru din
2006-03-22
2012-05-05 01:07:01

Bravo domne! Este scris frumos si sincer, felicitari!

 

membru din
2002-04-13
2012-05-05 14:59:05

excelent,of course!

 

membru din
2008-05-29
2012-05-06 21:46:49

Bine!

membru din
2003-02-05
2012-05-07 19:28:19

Simpatic, coane Voicu'...

Am frunzarit si eu cartea, care inspira si pe altii.

O mica observatie. Adevarat ca a rarit-o drastic cu fotografia. Totusi, mai facea exceptii.

Am avut si eu norocul sa "Particip" la o "escapada" a dansului din mai 1975, pe plaiuri Dambovitzene.

http://www.foto-magazin.ro/despre-fotografie_open.php?art=despre-fotografie_hcbbucuresti.php

Au trecut 37 de ani...

membru din
2002-02-08
membru din
2011-12-04
2012-05-14 23:37:17

Frumos, felicitari si pentru discursul de la TEDx!

membru din
2009-08-20
2012-08-14 01:26:15

interesant

 


Adauga comentariu
vizualizari (6200)
comentarii (13)
voturi (4)