Gazduit de ROHOST

Să mor io!
(eseu n 3 paşi despre fotografia postumă)

De Voicu Bojan

Alerg, deci gândesc.

Am observat că uneori, în timp ce alerg, îmi vin idei. Unora le vin sub duş. Sau în tramvai. Nu ştiu, la alergat poate se zgâlţâie creierii, se încing gândurile şi se ciocnesc între ele. Iar ideile sar de te-miri-unde, cu pocnete surde, ca nişte scântei la foc. Alerg întotdeauna îmbrăcat în hanorac şi cu o glugă trasă pe cap, iar singura mea grijă e ca nu cumva, dacă îmi vine vreo idee, să o uit până acasă şi apuc să o scriu. Şi astfel, gândindu-mă la idee şi nu la alergat, pot alerga un pic mai mult. Uneori răsar de nicăieri mai multe idei simultan şi inevitabil, pe unele le pierd pe traseu. E la fel de dureros ca atunci când pierzi fotografii din erori de copiere - tragedia se transformă într-o mică durere fizică, ce se situează undeva intercostal, în partea stângă jos, spre spate. Au!

În vreme ce alergam într-o adorabilă după-amiază de toamnă m-am gândit dacă există pe lume vreun fotograf cunoscut pe care nu l-aş putea imita cu nici un chip. Ideea m-a urmărit până acasă în aşa hal încât iată, după o perioadă de aprofundare şi documentare, s-a transformat în acest text care, luat la bani mărunţi, nu prea mai are nici o legătură cu ideea iniţială şi veţi vedea la final de ce. 

Pasul 1. despre imitaţie şi moartea ei

Premisa de la care plec este că, de multe ori, învăţarea se face prin imitaţie. Să zicem că într-o zi vreau să devin şi eu mare fotograf, drept urmare îmi propun să-i copiez pe toţi fotografii mari. Mă rog, nu chiar pe toţi, ci doar pe cei care îmi trezesc interesul. Ar fi oare vreunul imposibil de imitat? Şi dacă da, care ar fi acela şi mai ales de ce? I-am luat deci pe rând, fără vreo ordine precisă în minte. Nu e mare brânză să pozezi un ardei. Acum trei zile am pozat o varză. E. Weston – bifat. / Da, am fost în anii ’90 în orfelinatele secrete ale lui Ceauşescu. Ce de fotografii neclare am mai făcut, un infern, nu altceva. J. Nachtwey – bifat. / Săptămâna trecută am făcut şi eu cu superangular poze cu un câine în câmp, e drept că era alb şi nu negru. Am şi gypsies. J. Koudelka – bifat. / Om pe bicicletă în mişcare, pândit îndelung şi încadrat la fix, cu grilaj de balustradă cu tot, no problem. HC. Bresson – bifat. / Ponton cu apă laptoasă şi timp lung de expunere? Mizilic – am din Cuba şi Malaezia. M. Kenna – bifat. / Femei frumoase cu picioare interminabile şi pe deasupra pe tocuri? N-am cu picioare chiar aşa de lungi, dar aş putea face. H. Newton – bifat. / Nuduri teatrale pe un fundal scorojit şi colorate manual? Nu m-ar deranja prea tare să fac, deşi nu m-aş omorî cu firea. J. Saudek – bifat. / Luna răsărind deasupra munţilor? Executat. E drept, la Cârlibaba, nu în Yosemite. A. Adams – bifat. Fotografie de stradă cu mulţi oameni şi feţe în prim-plan. Yeah! R. Frank – bifat. Circari, soldaţi murind, prostituate în India, furculiţe sprijinite de farfurie, portrete cu aer de refugiaţi, muncitori exploataţi, oameni cu handicap în urma poluării planetei etc? Da, da toate bifate în ordine – Mark, Capa, Kertesz, McCurry, Salgado, Smith etc. Iar discuţia poate continua la nesfârşit. 

Respir uşurat – la o adică da, i-aş putea imita cam pe toţi fotografii mari, de toate genurile. Aş putea deveni astfel, pe rând, fiecare. Apoi mă străfulgeră o idee, tocmai când alerg pe nişte trepte, mărunţel, una câte una – Joel-Peter Witkin! Ei bine, pe tipul ăsta nu l-aş putea imita, deşi temele religioase din pictura renascentistă şi naturile moarte din cea flamandă îmi sunt familiare. Nu pictura clasică e problema, ci un anumit modus operandi care îi este specific. Witkin e un fotograf care nu prea seamănă cu nimeni şi nimic. Are o plăcere a morbidului, o estetică a grotescului şi urâtului care l-ar face gelos şi pe un teoretician subtil precum Umberto Eco. Sincer, cred că lui Witkin îi lipseşte o doagă. Şi mărturisesc cu mâna pe inimă că îţi trebuie ceva dram de ţăcăneală să iei de la morgă un picior retezat pe care să-l îmbraci într-un ciorap negru, fin şi să-l pui deasupra unei săgeţi etc, sau să recreezi celebra Las Meninas aşa cum a făcut-o el, adică delirant. Şi deviant. Nu voi descrie mai multe, vă las să-l descoperiţi şi să vă înfioraţi singuri. Hotărât lucru, pe Witkin nu aş putea să-l copiez vreodată. Aceasta este moartea imitaţiei.

Pasul 2. fotograf vs. preot 

Această primă poveste mă conduce frumos, de mânuţă, la următoarea. Abordăm deci tema morţii în fotografie, dar uşurel, ardeleneşte, pe învăluite, că doar nu dau tătarii. Oare cum ar fi să mă transpun în pielea unui fotograf din Epoca victoriană? Adică undeva bine înainte de 1900? Aş fi la mare concurenţă cu femeile şi cu preotul. Să mă explic. Una din cele mai dificile misiuni ale fotografului de studio de la 1870 era fotografierea copiilor. Dacă aruncăm o privire peste umăr în istoria fotografiei, aflăm că existau o sumedenie de scaune speciale, proptele şi alte metode ciudate de a-i face pe copii să stea locului preţ de secunde bune sau chiar mai mult cât dura expunerea pe vremea aceea. Exista chiar şi laudanum sau cloroform. Am citit undeva că un anume fotograf folosea cu succes metoda scuipatului de tutun gata mestecat pe o pânză albă. Copilul era invitat să privească scurgerea lentă exact preţ de o poză. Nu e de mirare că mai toţi ieşeau în fotografii având acele priviri alunecoase de viitori alcoolici anonimi. Datorită îndelungii răbdări necesare în aceste tactici de infanterie infantilă, majoritatea fotografilor de studio din acea vreme erau femei. Iar în ciuda răbdării puse în joc, există puţine dagherrotipuri sharp care să aibă ca subiect copiii. Cu excepţia unor situaţii neprevăzute...

Din cauză că rata mortalităţii era foarte ridicată, copiii mureau pe capete în epoca victoriană, aşa cum ne dăm seama şi din scrierile vremii. Scene desprinse din Oliver Twist prin Londra înceţoşată şi sinistra Fetiţă cu chibriturile erau cât se poate de reale. Şi cum fotografia înseamnă memorie emoţională, oamenii doreau să păstreze cu orice preţ amintirea celui decedat. Imediat cum murea un prunc de ceva banală scarlatină primul chemat nu era preotul, ci fotograful. Iar nefericitul, în sfârşit, stătea cuminte (şi ţeapăn) la pozat. Iar concluzia invariabilă era: „Ce copil frumos era – uite, parcă doarme”. Fotografia sfârşea într-un frumos album cu copertă de mătase, unde era trecut numele şi data. Şi astfel făcea mai concret parte din istoria familiei din pricina faptului că, într-un mod ciudat, imaginea fotografică capăta o forţă aparte atunci când era asociată cu moartea. Nu degeaba spunea W. Benjamin că fotografia îşi are originea în piatra funerară. Între fotografie şi moarte există o subtilă mezalianţă. O dovedeşte cea mai puternică imagine banală cunoscută – o ştie toată lumea. Ea mă conduce un pas mai departe în poveste.

 

Pasul 3. ultima fotografie

Este vorba despre ultima fotografie a lui Robert Capa. Despre ea am vorbit într-un articol separat. deci mă abţin să mă auto-citez. Ce e important de reţinut aici este faptul că vorbim despre ultima imagine a unui fotograf complet, spectaculos, şarmant făcută cu câteva secunde înainte ca acesta să calce pe o mină antipersonal plantată de inamicii vietnamezi. Iar imaginea aceasta simplă, fără pretenţii, are o forţă magnetică pentru că se învecinează cu moartea, chestie cu care, ştim cu toţii, nu e de glumit. Fotografia lui Witkin, apoi cea post-mortem din Epoca victoriană şi cea finală a lui Capa se leagă cumva, mă fac să cad mai adânc pe gânduri şi mă aduc în miezul ideii acestui text. Oare dacă aş muri în timp ce scriu acest articol, care ar fi ultima mea imagine-testament? Mă uit rapid pe card. E făcută acum o oră, o cheamă DSC6706 şi mi-l arată pe fiul meu, Ioachim, pictând cuminte în bucătărie. Nu mi-e ruşine cu ea, e îngrijită, poate măcar în moarte aş concura un pic cu marele Capa, deşi n-ar şti-o nimeni.

Şi acum ta-daaa! se dezvăluie adevăratul subiect al acestui text: Fotografia postumă. Proprie şi personală. Rememorez trei situaţii concrete în care, chiar dacă nu s-au sfârşit tragic, am avut o oarecare certitudine că moartea îmi face o curte asiduă. Şi inevitabil, mă gândesc la ultimele imagini pe care le-aş fi lăsat unei omeniri vag nepăsătoare. Un fel de ultimă filă dintr-un lung jurnal intim vizual, un testament moral lăsat foştilor studenţi, o nesemnificativă moşternire pentru copii etc. În toate cele trei situaţii, ca un fotograf amator care se respectă, aveam aparatul la mine şi eram angajat fizic şi psihic în actul minunat al tăierii în felii a lumii şi al înfruptării mai apoi din imaginile rezultate. Chestia asta îmi place şi sunt mândru de ea, sincer. Iar norocul pe digital e că aparatul îşi aduce aminte exact când ai declanşat, deci există dovezi precise ale propriei tale fotografii postume. Acum pe rând:

1. US. Death Valley, Zabriskie Point, 16 iulie 2004, 8,32 am. Ştiu, e puţin cam dimineaţă să mori, dar veneam după o noapte foarte intensă petrecută în Las Vegas în care nu închisesem un ochi. Iar contrastul dintre nebunia lumii dusă la extrem şi liniştea de mormânt a deşertului era atât de fascinant, încât intrasem într-un soi de transă. Dar când eşti obosit şi deja deshidratat nu e bine să faci plimbări lungi prin deşert cu un aparat greu atârnat de gât şi fără strop de apă la tine. Şi asta pentru a fotografia un tufiş care, de departe, părea mai verde decât în realitate. Imediat după ce am declanşat mi s-a făcut rău. De fapt, şi acum mi se face un pic când văd pentru ce prostie de poză era să-mi dau duhul. Prăbuşit într-o rână, am zăcut în acea vale pustie o vreme, în timp ce, cu coada ochiului priveam la un vultur ce făcea rotocoale pe cerul azuriu, fix ca într-un film western semnat de Sergio Leone. Jur că puteam auzi şi muzica, deşi era o linişte de mormânt. Filmul vieţii se derula şi el în paralel, dat pe repede. M-am târât cu greu înapoi la maşină unde prietenul meu dormea dus, cu aerul condiţionat pornit, cu ochelarii de soare pe nas şi cu picioarele pe bord. Afară erau deja 38 de grade Celsius. Aproape mort fiind, am mai tras totuşi două poze patetice cu două bănci înstrăinate în plin deşert. Ce mai boală şi fotografia asta! Mi-am revenit greu, după vreo două zile.

2. Cuba, Plaja Guanabo, lângă Havana, 3 februarie 2008, 1.58 pm. E singura fotografie a zilei, făcută la repezeală, cu un compact. Era duminică, prea cald şi în insulă nu se întâmpla nimic. Pentru dinamismul lecturii, nu ar fi rău să trecem acum la prezent, persoana I-a plural, fiindcă eram trei. Suntem pe o plajă publică, simplă, fără fiţe, unde fete oacheşe stau tolănite sub palmieri. O terasă vinde languste cu salată. Berea e rece, soarele fierbinte iar apa, udă. Pluteşti în derivă, întotând cu privirea în sus şi starea de bine se instaurează ca un ordin venit de sus. Înoţi pe sub apa de cristal şi deodată, iei foc. În timp ce, simultan, eşti băgat în priză de o mână nevăzută. Starea de bine e înlocuită instantaneu cu starea de rău. Nu prea mai ştii unde e malul, cerul, lumea. Eşti târât de prieteni la mal, urcat într-o căruţă absurdă. Maşini nu sunt. Calul e leşinat de căldură şi merge agale, la pas, fără sirenă, spre urgenţă. Încet, simţi cum începi să te sufoci, deşi aer este berechet. Până la urmă, nici o moarte nu e eroică, dar asta ar fi prea de tot, apuci să-ţi zici. O negresă trupeşă te întinde pe o masă de inox. Dintr-o casetă de inox scoate o antică seringă din sticlă, cum avea pe vremuri tanti Elvira, la dispensarul din Mănăştur, în anii ’70. Serveşti în buca dreaptă un cocktail de substanţe şi cam în două ore începi să-ţi revii. Revenitul complet ţine câteva zile, uitatul niciodată. Efectul ca efectul, dar cauza? Se numeşte El barchetta portuges, sau corăbioara portugheză. Un nume simpatic, amintind de goeletele conchistadorilor ce au descoperit Cuba prin secolul al XVI-lea. Arată ca un pet albăstrui de 0,5l plutind deasupra mării de argint a Caraibilor. E apolitică, pluteşte unde vrea, poate merge chiar şi la Miami. Meduza aceasta pluteşte nestingherită trăgând, pe sub apă, invizibile, două filamente otrăvitoare lungi de 8-10 metri. Cum o atingi te şi înfăşoară – filamentele acelea au nişte ventuze mititele care se lipesc de piele şi aproape instantaneu, eliberează o otravă. Cărţile spun că trebuie să ajungi la urgenţă şi să primeşti un antidot în maximum o jumătate de oră ca să nu faci şoc anafilactic. Şi că ar fi bine să ai un organism sănătos. Prin Ardeal se zice că „musai trebuie să ai zile”. Cât despre această fotografie postumă, ea arată ca o vedere banală cu palmieri, prost compusă, dintr-o ţară exotică şi ar putea prea bine intra în colecţia lui Parr – Boring Postcards. Are totuşi o notă optimistă şi poartă mesajul subliminal: „Măcar a murit fericit, într-un loc paradisiac”.

3. Kirghistan, Ak Tash, lângă Lacul Son Kul, 1 septembrie 2008, 5, 54 pm. An fatidic 2008 – să mori de două ori într-un an, ce chestie. E singura dintre fotografiile mele metaforic numite „postume” făcută cu conştiinţa clară că nu mai era loc de întors şi ar fi bine să las o mărturie în acest sens. Şi când spun „nu mai era loc de întors”, sensul e literal, adică rămăsesem blocat pe un metru patrat de stâncă, prins ca într-o capcană de măria-sa, muntele Ak Tash, la mai bine de 3500 de metri altitudine, cam in the middle of nowhere, ceea ce tălmăcit înseamnă „unde a înţărcat mutu’ iapa”. Pereţi aproape verticali stânga dreapta şi două hăuri – unul sus şi altul jos. Son Kul în kirghiză înseamnă Ultimul Lac. E un loc magic, la care se ajunge după două zile de mers pe jos. Câteva iurte, cai, cerul şi nişte turme de oi completează un peisaj minimalist peste care uneori coboară o lumină cum nu am văzut nicăieri pe unde am umblat în lumea asta. Nefiind nimic de făcut, după vreo 3 zile mintea ţi-o ia razna şi uneori pleacă la drum fără tine. La pas, în sandale, într-o plimbare pe Vârful Ak Tash, care te ademeneşte ca o fata morgana, din orice punct l-ai privi. Nu ai scăpare, nu te poţi împotrivi. Aşa că am plecat de dimineaţă singur, de nebun, fără să spun nimănui. Şi era să nu mă mai întorc niciodată. Timp de o oră întreagă am rămas blocat aparent fără ieşire, aşa că am făcut poze, am reflectat la sensul vieţii, dar cu un singur lucru nu am reuşit să mă împac – mort pe munte da, eroic, dar în sandale? Ce-ar mai fi râs prietenii. Aşa că am riscat şi cumva, am scăpat. Următoarele trei zile am zburdat de fericire, având conştiinţa clară că trăiesc în prelungiri, că mi s-a făcut un mare cadou. Fotografia kirghiză de adio e mai prietenoasă decât era situaţia reală, dovadă clară cât de mincinos poate fi uneori acest mediu de exprimare. E banală, neinteresantă, cenuşie. Dar trebuie luată în serios, fiindcă vorbeşte despre chestia aceea de care nu scapă nimeni şi anume, de moarte.

Orice poveste care se respectă, ar trebui să aibă o morală, nu-i aşa? Una ar putea fi: să nu pleci în deşert fără apă. Sau, să nu înoţi pe sub apă când sunt meduze. Sau, să nu te caţeri singur pe munte, în sandale. Sunt bune, dar parcă nu destul. La fel – Ce bine e să fii viu! Da, dar mi-e foame şi afara cică vine iarna. Nu e nici asta o morală prea bună. Mă întreb atunci, oare cum ar fi dacă, măcar uneori, am lua fotografia mai în serios şi am declanşa mai atent? Oare calitatea imaginilor noastre ar creşte dacă de fiecare dată când am apăsa de declanşator am face-o gândindu-ne că aceea ar putea fi ultima fotografie care rămâne în urma noastră? Fotografia postumă? Nu ştiu, habar n-am. Nu e deloc un răspuns, ci doar o idee. Promit să mă gândesc la ea în timp ce alerg.

Gândesc, deci alerg.

 

Voicu Bojan este editor, traducator si pe alocuri, fotograf freelancer. A publicat povesti în imagini si reportaje în mai multe publicatii, dintre care cele mai semnificative sunt National Geographic România, Esquire România si LensWork, US. Este initiatorul proiectului Diafragma 9. Acesta din urma include seminarul de fotografie de la Rasinari, precum si o colectie de carte pe aceeasi tema, colectie ce a debutat cu volumul Inot Sincron, scris impreuna cu Gicu Serban. In aceeasi colectie au mai aparut de curand A fi (sau a nu fi) fotograf, de David Hurn si Bill Jay.

 


De acelasi autor:

(2013-05-27) 6146 vizualizari 2 comentarii
(2013-02-07) 5863 vizualizari 7 comentarii
(2012-12-17) 5701 vizualizari 12 comentarii
(2012-11-06) 4348 vizualizari 7 comentarii
(2012-06-26) 6740 vizualizari 9 comentarii
membru din
2010-04-07
2011-11-29 15:52:24

Reusita impletitura de auto-ironie si dramatism. Iar acel "gandesc, deci alerg" de la final se desprindea singur-singurel din text. Fain scris.

membru din
2009-04-14
2011-11-29 16:41:30

:) finalul e apoteotic.

membru din
2011-05-03
2011-11-30 07:45:49

Sclipitor,amuzant si (totusi?)profund-gen Oscar Wilde.E o placere sa te citim,Voicu.Mai ales dimineata,la cafea,ca primul cadou al unei zile bune...

membru din
2009-05-08
2011-11-30 11:05:34

Excelent articol...scris cu ,,sufletul ''!

Vorba lui Marius Georgescu e o placere sa te citim!

membru din
2002-02-08
2011-11-30 11:08:12

Voicu tocmai e iar in America. Sper ca vine teafar si face poze ca si cum ar fi ultimele. :)

membru din
2008-09-04

Foarte fain articol, m-ai luat de la munca si m-ai aruncat printre propriile amintiri ale unor astfel de momente.

Stii care sunt cele mai tari fotografii? Cele care nu ai reusit sa le faci niciodata, fata in fata cu moartea fiind. Chiar daca ai fi reusit nu ar fi fost insotite de coktailul de trairi atasate deci ar fi aproape banale. Dar ele, desi nu ai impresionat niciun pixel, persista in mintea ta adanc, definitiv, si de cate ori iti revizitezi experienta simti momentul ca pe un scurt-circuit elucubrant prins intr-o bucla infinita. Acestea sunt cele mai tari fotografii pe care, desi nu le vom putea arata niciodata nimanui, invariabil ne taie respiratia :)

membru din
2010-02-08
2011-11-30 15:36:29

Foarte bun 

membru din
2010-09-06

Cu Voicu la gura sobei...mare povestitor ...

Intrebarea ultima e patetica... nu cred ca e bine sa ne biciuim spiritul cu moartea iminenta in ideea ca de aici va tasni calul invingator.  Suna banal, dar cu moartea nu-i de joaca- e doar o trecere cu care suntam datori. Responsabilizarea faptelor noastre trebuie sa vine din alte considerente, mai luminoase, de constiinta. Poate pentru artistii (care din asta traiesc, ca sa fiu clar) care-si epuizeaza la un moment dat resursele de imaginatie, experienta, voita !! sau intamplatoare a mortii/scufundarii iminente, sa creeze un efect de declic, insa nu cred ca asta-i solutia, chiar si in cazul lor.

 

membru din
2007-07-07

Adauga comentariu
vizualizari (3763)
comentarii (9)
voturi (7)