Subiectivism total, experienţă personală directă, intimitate – cam acestea sunt ingredientele cu care operează Towell. Nu a lucrat niciodată altfel decât pe film alb-negru, iar pe cartea lui de vizită, imediat sub nume, scrie Human Being, lucru care spune multe despre cu omul din spatele aparatului. The World from My Front Porch e un proiect care descrie poate cel mai bine poetica fotografiei lui, ale cărei graniţe sunt de obicei sinonime cu graniţele lumii pe care o cunoaşte îndeaproape şi în mijlocul căreia se mişcă. Soţia, cei patru copii, casa, animalele şi ferma de 75 de acri închid singura lume care contează pentru el, nici mai mult, nici mai puţin. Războaiele civile din Nicaragua, El Salvador, Guatemala sau Palestina, cele care îi validează prezenţa în Magnum nu descriu războiul în stil fotojurnalistic clasic, ci caută la rândul lor spre rădăcina lucrurilor: „Dacă există vreun numitor comun al tuturor proiectele ce m-au preocupat de-a lungul vremii, acesta este dez-rădăcinarea, modul în care pământul îi face pe oameni să devină ceea ce sunt, ce se întâmplă cu ei când îl pierd şi cum li se năruie identitatea odată cu această pierdere”. Towell se dedică fotografiei venind dinspre muzică şi poezie şi acest lucru se simte fiindcă imaginile lui au o mare încărcătură de lirism, dar fără să cadă în patos, în versificaţie dulceagă.

 

Mă voi feri să descriu imagini, ele trebuie văzute şi multe sunt oricum binecunoscute. Privind cu atenţie la unele dintre ele mi-am amintit de modul în care Velazquez negociază clar-obscurul, de modul în care Vermeer foloseşte lumina care vine din fereastră, dar mai ales, mi-a venit obsedant în minte una dintre picturile lui Manet intitulată Calea ferată. În prim-plan găsim o domnişoară cu o carte şi un căţel adormit în braţe, lângă ea, întoarsă cu spatele, se află o fată ce priveşte printr-un grilaj masiv, dincolo de care desluşim un peisaj vag ce răsare de după o perdea de aburi. Totul în imagine e parcă făcut din diferite jaloane, ce obturează subiectul şi printre care trebuie să te strecori dacă vrei să vezi ceva. Dar ce anume? Da, Calea ferată, titlul imaginii. Ei bine, ea nu apare nicăieri. Tot ceea ce ni se arată e un semn – aburul unei presupuse locomotive ce culisează pe două presupuse şine paralele, într-o presupusă gară. Aburul deopotrivă dezvăluie şi învăluie totul în mister, e o invitaţie pentru privitor să reconstruiască întregul, să-şi imagineze ceva în plus, un reziduu esenţial dar uitat cu bună ştiinţă undeva în afara cadrului. Cam aşa sunt şi fotografiile din albumul lui Towell – cioburi, piese disparate dintr-un puzzle, frânturi de memorie, stări şi senzaţii lăsate cu bună ştiinţă într-o voită ambiguitate. Cu fiecare imagine pe care o parcurgi, simţi prezenţa autorului foarte aproape de cadru; el este cel ce ştie, a fost acolo, a trăit intens, inima i-a bătut mai repede şi cu toate acestea, preferă să nu se rezume la nişte constatări fotojurnalistice seci, ci invită receptorul să devină co-participant la ceea ce se vede sau s-ar putea vedea prea bine dacă acel ceva nu ar lipsi.

 

Cartea are o structură a ei, pe care o poţi desluşi şi poţi discuta despre modul în care a fost editată, dar parcă nu are rost, e ca şi cum ai lua la disecat un măr înainte de a-l înfuleca. Câteva lucruri merită totuşi amintite, pentru că ele sunt puncte-cheie pe care se sprijină acest întreg. Starea de spaţiu vast, ameninţător şi plin de deznădejde în care sunt aruncaţi o mână de oameni marginalizaţi e tocmai starea de sfârşeală a lumii în derivă de care aceştia încearcă să scape. Fie că sunt livezi, câmpuri vaste de legume sau lanuri de porumb, ele spun aceeaşi poveste. Deşi majoritatea imaginilor sunt făcute în coloniile din Mexic şi Canada, regăseşti în ele, uneori chiar frapant, aceeaşi disperare mută din fotografiile americane ale lui Robert Frank. Apoi sunt obiectele, de obicei cele ce se află pe masa din bucătărie: farfurii, linguri, pahare, firimituri de pâine, un ceainic sau nişte chifle puse pe pat. Modul în care cade lumina pe ele amintesc de acea melancolie specifică naturilor moarte din pictura flamandă. Sunt semne care spun mai multe despre posesorii lor decât ar putea-o face o serie de portrete explicite. Nu în ultimul rând, în multe din fotografii apar chipuri ce fie transgresează transparenţa sticlei, fie se reflectă din oglinzi, o altă binecunoscută temă renascentistă – Vanitas, ce îşi are rădăcinile în cartea Eclesiastul al cărei laitmotiv este „Totul este deşertăciune şi vânare de vânt”.

 

Sobrietatea patriarhală amestecată bine cu o doză de puritanism vechi de 400 de ani şi cu o notă de efemer dată de felurite gesturi mărunte se reflectă perfect în forma cărţii, care este cu certitudine un obiect de artă. Printre fotografii, care uneori umplu sau alteori doar înjumătăţesc pagina având densitatea şi contrastul tipice imaginii de film, sunt inserate opt eseuri a câte 6-12 pagini, toate pe hârtie din foiţă de ţigară, aidoma celor pe care se tipăresc de obicei bibliile. Cartea, învelită într-o pânză neagră mată culisează perfect într-o cutie din carton tare, cu o latură deschisă pe care se află imprimat cu negru lucios numele editorului PHAIDON. E o carte-obiect, aş spune chiar o carte-cult, una la care te întorci mereu, chiar şi numai pentru a muta la alte pagini semnul de carte din mătase neagră, pentru a o insera şi apoi scoate din cutia ei ascultând sunetul caracteristic al pânzei negre ce se freacă de pânză sau pentru a întoarce cu o anumită sfinţenie paginile de text, fine şi fragile, semănând cu aripile fluturilor.

 

Dincolo de reproducerea minunată a fotografiilor, de măiestria cu care e construită cartea, mai este şi textul, care joacă un rol esenţial în economia întregului proiect. Towell scrie foarte bine. Scrisul lui, la fel ca şi fotografia, nu e decât pe alocuri narativ, în rest e o combinaţie de suprarealism, flux al conştiinţei ca la Faulkner şi realism magic de tip GG Marquez. Are schimbări bruşte de ton, iar cele trei de mai sus se permută şi se combină în chip strălucit. Paradoxal, produsul finit este o simplă constatare a lucrurilor, dar una impregnată de multă poezie. E greu de descris modul în care pune Towell lucruri pe hârtie, aşa că am ales să traduc cât am putut mai bine, câteva pasaje care îmi plac în mod deosebit.

„Uşa de la intrarea casei cu două camere a lui Cornelius şi Anna Klassen e bătută de soare şi vânt, de iubire şi tristeţe. De-a curmezişul unui pat aflat la doar câţiva centimetri de masa din bucătărie dorm trei copilaşi. Podeaua este acoperită de coji de arahide amestecate cu mucuri de la ţigările lui Cornie. O sobă cu lemne improvizată murmură în timp ce pe afară luna moare. Pe o etajeră se află un lighean cu smalţul sărit deasupra căruia atârnă un prosop gri murdar şi umed în mijloc de la multe mâini mici. Deasupra prosopului, un fluture de hârtie ce adastă pe minutarul unui ceas cu cuarţ se preumblă în cerc, dând târcoale timpului. Pe o masă din pal zace un avocado despicat în două din care sâmburele lipseşte. În loc de inimă nu e decât o gaură neagră.”

„Betty îl iubeşte pe Frank aici şi doar aici, iar el la rândul lui o iubeşte aici unde se află, fiindcă aici trăieşte ea şi aici trăieşte el şi aici e singurul loc unde se întâmplă absolut tot ceea ce contează pe lume. Căsătoria ei e aidoma unei lungi zile în care foamea e lăsată cu gura căscată de către pâinea cea de toate zilele ce se află întotdeauna pe masă şi e mereu îndestulătoare. Iar iubirea lor este ca o rază de soare ce se reflectă într-o baltă răsărind dintre noroaie din care câinele se adapă din cupa de împărtăşanie a naturii, ceea ce chiar este, fiindcă Hristos a murit pentru fiecare şi în acelaşi timp a murit pentru noi toţi şi pentru toate lucrurile. Amin.”

 

„Un altar improvizat mărturiseşte despre locul în care cineva şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină la intersecţia cu autostrada 49. Aici se termină catolicismul. Aerul tremură înghiţind o îmbucătură de spini de cactus şi crengi uscate. Cu degete moarte, tufele de mure ţin pământul laolaltă, să nu se fărâme. Dincolo de un câmp al umbrelor, praful se ridică dindărătul tractorului ce aparţine unui om care este căsătorit cu pământul şi cu acest loc. Opreşte motorul şi coboară pe câmp. Cu mâinile ridicate spre cer, dansează de parcă e o sperietoare de ciori. Trupul şi duhul una sunt.”

 

Această simplă „schiţă biografică” a mennoniţilor după cum o numeşte Towell este în mod evident rodul unei munci enorme. Omul a fotografiat, a scris, a editat, s-a ocupat până şi de concepţia grafică, iar în final, împăcat, a pus punct şi cu un gest final, a aruncat odrasla în lume. Am putea spune că da, cam asta este reţeta pentru succes în fotografie, nu-i aşa? Dar oare, albumul acesta, cel puţin pentru mine, ireproşabil din toate punctele de vedere, care s-a lansat cu un oarecare tam-tam în anul de graţie 2000 la o editură de prestigiu, a fost un succes? Poate doar în plan personal, dar economic, cu certitudine nu. Vanitas vanitatum, zice Eclesiastul, deşertăciune a deşertăciunilor. În timp ce expoziţia lui Towell despre mennoniţi se derula într-o galerie obscură dintr-o suburbie a Londrei, în faţa unui public vag dezorientat şi deloc numeros, la National Gallery, unde intrarea e prin tradiţie gratuită, avea loc, contra a 6 lire un bilet o expoziţie cu portrete necenzurate a lui Mario Testino în care se amestecau celebrităţi de la Hollywood, fotomodele şi vedete din lumea muzicii. Fotografiile de format foarte mare, stridente şi saturate, au umplut pereţii unor săli întregi, iar Prinţul Charles a stat cuminte în aceeaşi expoziţie alături de Madonna, Naomi Campbel, Kate Moss, Elton John şi mulţi alţii, unii destul de sumar îmbrăcaţi. Albumul lui Testino de la Phaidon Any Objections? s-a vândut şi el foarte bine, tot din pricina combinaţiei staruri + epiderme = succes, în timp ce albumul lui Towell a avut un tiraj foarte modest de 4000 de exemplare, nici măcar suficient pentru a acoperi cheltuielile editurii cu producerea lui. Există o doză certă de ironie aici, e poate o dovadă că, de cele mai multe ori, unele lucruri bine făcute şi importante vor trece neobservate, în vreme ce unele evident superficiale vor fi de succes. Ceea ce se întâmplă azi în arta contemporană ar putea fi un bun exemplu, dar nu insistăm. În acest caz specific, avem de-a face cu doar o mică faţetă a acelei lumi debusolate de care mennoniţii încearcă în continuare să fugă baricadându-se în bisericile lor austere, unde stau pe genunchi şi se roagă, cerşind ploaie peste ogoare, pâine la prunci şi fân pentru vite.

The Mennonites este în cele din urmă un contrapunct la banalitatea stridentă a succesului fotografic facil, ce urmează reţete binecunoscute, este o formă de rezistenţă faţă de spiritualitatea de faţadă a tuturor celor care se închină, conştient sau nu, în faţa unor false valori. E un gest gratuit şi graţios, un adevărat model pentru cei care vor în continuare să uite de cuvântul „succes”, să facă fotografie cu inima şi nu să caute acele formule câştigătoare menite să aducă faimă şi bani. E un album terapeutic la care merită să te uiţi din când în când, ca la o busolă sau poate ca într-o oglindă, pentru a-ţi reaminti cam pe unde te afli şi încotro ai de gând să o cârmeşti mai departe. Şi mai ales, de ce.

The Mennonites LARRY TOWELL Phaidon Press (15 Noiembrie, 2000) ISBN-10: 0714839612, ISBN-13: 978-0714839615 292 pagini, limba engleza

Voicu Bojan este editor, traducator si pe alocuri, fotograf freelancer. A publicat povesti în imagini si reportaje în mai multe publicatii, dintre care cele mai semnificative sunt National Geographic România, Esquire România si LensWork, US. Este initiatorul proiectului Diafragma 9. Acesta din urma include seminarul de fotografie de la Rasinari, precum si o colectie de carte pe aceeasi tema, colectie ce a debutat cu volumul Inot Sincron, scris impreuna cu Gicu Serban. In aceeasi colectie a mai aparut de curand Depre fotografie, cu dragoste, de Brooks Jensen.

De acelasi autor:

Adauga comentariu