Interviu cu Mona Simon

În 1990, Mona Simon are 10 ani. În anul acesta, cea mai mare parte a saşilor părăsesc Transilvania, la aproape 850 de ani de la venirea lor, migrând „înapoi”în Germania. În proiectul „Memories of a beloved place” Mona revine după aproape 20 de ani spre locurile copilăriei pentru a se regăsi pe sine. Amintirile se amestecă cu realitatea, în timp ce imaginile documentează povestea atemporală a unui loc situat undeva la limita dintre real şi un produs al inconştientului fotografului. Proiectul a fost publicat în mai multe reviste importante şi expoziţii, iar în 2008 a devenit o carte.

Ciprian Ciocan: Locul în care o întreagă populaţie a decis să dispară deodată, dar în acelaşi timp şi locul copilăriei tale, vârsta amintirilor dragi. Cum e să fotografiezi amintiri? 

Mona Simon: Amintirile pe care le-am fotografiat reflectă ce am păstrat în sufletul meu pentru toţi aceşti ani după ce am părăsit locul pe care l-am iubit atât de mult. Însă nu este vorba despre un loc, este vorba despre oameni, despre comunitate, tradiţii, apropierea naturii, bogăţia tuturor acestor culturi şi despre pierderea dureroasă a identităţii noastre culturale. 

Când a căzut comunismul, aproape toţi saşii au decis individual sa plece şi a fost doar o problemă de timp pentru ca, felul în care comunitatea a existat pentru 800 de ani, să dispară de asemenea. Sentimentele şi amintirile legate de Ardeal sunt preţioase, dar în acelaşi timp triste. Acest proiect m-a adus înapoi la rădăcinile mele şi mi-a arătat că ceea ce sunt, are legătură şi cu locul de unde vin. 

A fotografia amintiri e mai mult despre a fotografia sentimentele pe care le-am păstrat în memorie. Cred că imaginile arată frumuseţea acestui loc şi astfel emoţiile care mă leagă de el, dragostea şi în acelaşi timp durerea pe care o simt pentru pierderea casei, identităţii şi a comunităţii noastre. 

C.C.: Transilvania din pozele tale, e un loc parcă decupat din istorie, unde timpul curge într-un alt ritm decât, să spunem, în vestul Europei. Aşa arată văzut din afară, sau este mai mult o reflexie a amintirilor tale? 

M.S.: Proiectul meu este unul foarte personal, este o documentare a unor amintiri personale din copilărie, şi da, în mod clar, o decupare din realitate. Sunt conştientă că dacă aş face un proiect jurnalistic despre acest loc, fotografiile ar arăta o altă imagine.

C.C.: Tragi în format mediu, cum îţi influenţează asta munca? Te încetineşte? Este aspectul tehnic important pentru tine? 

M.S.: Fotografiez cu un aparat de format mediu Rolleiflex, vechi de 60 de ani, un aparat tradiţional pentru fotoreportaj şi minunat de atehnic, totul funcţionează mecanic şi atât de încet -  trebuie să înţelegi cum “funcţionează” lumina, pentru că nu are exponometru incorporat. Îţi ia timp să faci o fotografie şi te face să te gândeşti mai mult la compoziţie. Faptul că nu ai aparatul în faţa ta atunci când declanşezi, este ceea ce îmi place cel mai mult, te face să te simţi mult mai aproape de subiect. Atunci când folosesc aparatul meu Canon 5D MKII cu un obiectiv mare, pare o armă de foc, ori eu nu vreau să fiu vânător.

C.C.:  Ai o educaţie solidă în fotografie documentară , cât de importantă este ea pentru un fotojurnalist tânăr? 

M.S.: De fapt am studiat media şi design grafic la University of Art in Bremen/ Germania şi parte din program a însemnat să plec în afara ţării pentru un semestru. Mi-am dorit să merg în Cuba, în mare parte pentru că mi-am dorit să trăiesc comunismul şi să pot relaţiona cu experienţele copilăriei mele din România. 

A fost prima călătorie care m-a adus mai aproape de trecut şi în acest exil am petrecut mult timp cu întrebări despre cine sunt şi care este locul meu. La momentul acela am ales fotografia, filmul şi scrisul pentru a documenta experienţele mele în Cuba. Când am revenit, le-am combinat într-o carte şi un film, însă nu am putut înţelege de ce  fotografiile făcute au avut valoare, deoarece le-am făcut total intuitiv, aşa că, după terminarea facultăţii am decis să fac un master în fotografie documentară şi fotojurnalism la Londra, care a fost cea mai bună alegere, nu doar pentru a-mi îmbunătăţi tehnica, dar şi pentru a înţelege de ce fac fotografii. 

În fiecare imagine, poţi vedea şi fotograful; sunt atâtea decizii de luat până să apeşi pe buton, conştiente sau nu, iar dacă-ţi dai seama de asta, te ajută să-ţi defineşti stilul. 

C.C.: La ce lucrezi acum, ce planuri de viitor ai? Vei reveni în România? 

M.S.: Dorothea Lange a spus odată ca trebuie să cauţi proiecte acolo unde simţi o formă de energie, fie că e dragoste, ură, frică şi aşa mai departe.  

Încerc să relaţionez cu proiectele la care lucrez, sunt conştientă că a fi interesat în ceea ce documentezi,  poate aduce o diferenţă mare la calitate. Următorul meu proiect este despre relaţia dintre oameni şi animale; sunt vegetariană de mică, iubesc animalele şi va fi o provocare să mă pun în situaţii în care le voi vedea suferind. 

Vizitez România de 2 ori pe  an deoarece fac parte dintr-un  ONG german care a amenajat cel mai mare adăpost pentru animale din lume, lângă Piteşti. Sunt mai mult de 3500 de câini. De fiecare dată când mă întorc mă simt tristă şi puţin neajutorată, dar sper că mai mulţi români vor deveni conştienţi şi responsabili faţă de câinii vagabonzi. 

De acelasi autor: