Cafenea. Măsuţă rotundă. Cărţi adunate la geamuri. Lumina încearcă să îşi facă loc printre perdele şi ceşti. Leica. Nişte zgomote, ca şi când furculiţa lui Kertesz şi-a pierdut echilibrul şi a lovit  farfuria, de fapt, doar eu, încercând să reglez volumul reportofonului. Muzica umple camera, din când în când ne acoperă vocile. Abur cu miros de lămâie. Mişc cana şi ceaiul se varsă pe masă. Presez repede un şerveţel deasupra şi mă gândesc că ăsta e un semn bun. Cosmin este încă aşezat în fotoliu. 

Elis: Te-ai apucat de fotografie pentru că ai văzut nişte fotografii de ale lui Silviu Gheţie, făcute la mare şi i-ai spus că tu poţi face unele chiar mai bune. E important motivul pentru care ne apropiem de pozat? 

C. Bumbuţ: Pentru mine motivul asta a fost foarte important. Cred că m-am apucat până la urma din plictiseală, din dorinţa de a face şi altceva decât făceam până atunci. Am un prieten la Baia Mare, Marin, el săracu zice că nu şi-a găsit scopul în viaţă. Poate ar fi fost un foarte bun jucător de tenis de câmp ori scafandru sau culegător de panseluţe în Tibet. El nu a încercat niciodată nici tenis de câmp, nici să meargă în Tibet şi nu ştie dacă îi place sau nu. Poate ar fi fost cel mai bun culegător de panseluţe. Poate că eu am nimerit calea asta doar pt că am încercat-o. 

Elis: Şi pe parcurs ce a început să te motiveze? Faptul că ai făcut nişte cadre care au început să îţi placă? 

C. Bumbuţ: Nu cred că asta. Există un moment - o întâmplare - care îţi schimbă viaţa. Fotografia mi-a schimbat viaţa. Cam la jumătate de an, în 1991 mi-a apărut şi prima fotografie într-un ziar local. Abia prin 1993 am văzut Dilema şi mi-am spus că aş fi mândru să fiu publicat aici. Aşa a început, de fapt. Atunci mi-am dat seama că fotografia mea ar putea să aibă un scop. 

Elis: Te gândeai la început ce faci cu fotografiile pe care le făceai? 

C. Bumbuţ: Nu m-am gândit niciodată. După ce m-am apucat de fotografie vreo 4-5 ani am tot făcut fotografii, vedeam că se strâng şi nu ştiam ce să fac cu ele. M-am întrebat tot muncind în laborator şi văzând cât adun: de ce fac atâtea fotografii?! pentru cine?! şi mi-am dat seama că îmi place să le fac, şi le fac.  

Elis: Te-ai mai uitat pe cadrele făcute cu foarte multă vreme în urmă? Ai găsit fotografii pe care nu le-ai descoperit la prima vedere? Peste care ai sărit? 

C. Bumbuţ: Am descoperit nişte cadre făcute demult. Bune. Bune mi se par acum. Sunt fotografii pe care le-am făcut cu 15 ani în urmă, care sunt bune, şi îmi dau seama că la vreme lor nu îmi plăceau. Pot să accept că atunci nu îmi placeau pentru că nu aveam experienţa pe care o am acum. Dar întrebarea care mă roade foarte tare este "Dacă sunt fotografii care îmi plac acum şi atunci nu îmi plăceau, de ce le-am făcut ?!" 

Elis:  Din publicitate trăieşti. Şi din ceea ce publici în revistele de modă. Este un compromis ăsta? 

C. Bumbuţ: Nu este un compromis. Îmi place ce fac. Un profesionist poate să fotografieze orice şi să îi facă placere, să fie bun în ceea ce face şi să pună la fel de mult suflet şi în a fotografia pseudo-vedete sau vedete şi în a fotografia deţinuţii la Aiud. 

Elis: Ţi s-a pus vreodată un pictorial dintr-o revistă străină în braţe, spunându-ţi că aşa ar trebui să arate? 

C. Bumbuţ: Da, dar nu am făcut. Asta este mentalitatea stilistului român, care nu îşi asumă responsabilitatea. Dacă te uiţi în majoritatea revistelor de modă româneşti fotografului nu i se acordă prea mult credit. Sub poze primul este trecut stilistul. Nu ştiu de ce se întâmplă aşa. Nici nu mă intresează foarte mult. Nu mă consider fotograf de modă, mi se întâmplă să fac modă. Pentru mine stilistul are rolul de a-mi pune nişte culori în cadru. Atât. Eu aleg felul în care pozează modelul. Mă enervează pozele ălea chinuite, nefireşti cu modelul lipit de perete sau cocoşată şi cu coatele scoase în afară.

 Elis: Vinzi fotografie şi donezi fotografie în scopuri umanitare. Ai fi surprins plăcut ca cineva anume să îţi cumpere fotografia? 

C. Bumbuţ: Aş fi plăcut surprins să văd că oamenii cumpără fotografie. Şi nu neapărat de-a mea. Că le place atât de mult o fotografie, că vor să o aibă. 

Elis: Sunt oameni care doresc să fie fotografiaţi de Cosmin Bumbuţ? Există vreun om de care Cosmin Bumbuţ ar vrea să fie fotografiat? 

C. Bumbuţ:  Nu în mod special. Nu e aşa importantă fotografia, ci felul în care te laşi fotografiat de omul ăla. Dar asta nu se face cu un fotograf bun care ştie să pună o lumină bună. Contează cum vorbeşte cu tine, ce îţi transmite, ce îţi spune. De fapt, nici asta nu contează, ci cum te face el pe tine să vorbeşti. Ăla e un fotograf bun de portret. 

 

Elis: Fotografiezi tot felul de oameni. De la fotomodele în reviste, la deţinuţii de la Aiud, de la Cărtărescu, la diverse vedete TV, de la oameni simpli care au o poveste specială, la oameni simpli care sunt ei speciali într-un anumit moment, pentru că te fac să duci aparatul la ochi. Contează să cunoşti tot felul de oameni? 

C. Bumbuţ: Da. Contează. Pe de o parte pentru că mă plictisesc. Dacă aş fotografia în fiecare zi plastic, nu aş putea. Închisoarea în schimb e diferită. Ai atât de multe variante, atât de multe lucruri, atât de multe poveşti. Asta e şi problema cu închisoarea. Cu cât de duci de mai multe ori acolo, cu atât descoperi altceva, îţi dai seama că încă ai multe lucruri de făcut. 

Elis: Spune-mi despre Aiud. Ştiu că deţinuţilor le dădeai pozele făcute cu ei. Era un fel de a le câştiga încrederea. A funcţionat? 

C. Bumbuţ: Aşa este, le aduceam pozele a doua zi. Atunci nu mai puteam să fac fotografie. Toţi veneau şi voiau să le fac poze să le trimită familiei, dar ei nu mai stăteau naturali, ci pozau. Uitându-mă după aceea la pozele acelea, am rămas surprins că a ieşit un proiect paralel faţă de cel cu puşcăria: pozele de buletin ale puşcăriaşilor. Era o cameră de 20 de oameni sau mai mulţi şi aveau un sigur tricou bun. Au pozat pe rând, în faţa aceluiaşi pat cu acelaşi tricou şi eventual cu aceeaşi ochelari de soare. 

Elis: E important să îţi cunoşti subiectul ? 

C. Bumbuţ:  Foarte. 

Elis: E important să îţi placă subiectul pe care îl fotografiezi? 

C. Bumbuţ: E important să fii interesat de subiect. 

Elis: Întâmplarea e importantă? 

C. Bumbuţ: Da. În mare parte fotografia bună e o întâmpare. Trebuie să fii în locul potrivit la momentul potrivit. 

Elis: Eşti omul momentului decisiv? 

C. Bumbuţ: Nu neapărat. Nu al momentului decisiv, al momentului meu. 

Elis: Fotografie singulară vs. proiecte. Contează? 

C. Bumbuţ: Nu. Contează să îţi transmită. Fotografia singulară poate să aibă o poveste cât o serie de 20 de imagini. E relativ. Nu poţi însă face un proiect de anvergură cu un singur cadru. Nu este suficient pentru a documenta o comunitate. Îţi trebuie single-uri şi second-uri, care susţin single-urile. Dacă ai prea puţine single-uri înseamnă că nu e bună seria. Trebuie să te întorci şi să mai faci, să mai lucrezi. 

Elis: Există vreo posibiltate de a manipula privitorul printr-un anumit cadru? 

C. Bumbuţ: Prin orice imagine manipulezi privitorul. Chiar şi prin simplul fapt că ai tăiat o bucată din ceea ce era acolo. 

 Elis: Şi despre titlu? Ce-mi spui? 

C. Bumbuţ:  După părerea mea titlul ar trebui să ajute, să dea o explicaţie la ceea ce este în cadru. Să dea nişte informaţii pe care nu le găseşti acolo. Cum ar fi locul, data şi ţara. Mie mi-ar ajunge. 

Elis: Există vreo diferenţă între film şi digital? Se simte filmul? 

C. Bumbuţ: De mulţi ani filmul arată mult mai prost decât digitalul. Tehnic vorbind, orice ai face e bătut rău. Însă filmul are un farmec al lui, care e pierdut şi el, există o mulţime de plug in-uri care fac orice poză digitală să arate ca pe film. Ceea ce nu îmi place la digital şi nu o să înlocuiască niciodată filmul este senzaţia mult mai frumoasă de a avea un aparat mecanic în mână. Orice aparat digital ai avea, ţi se pare că e mai deştept decât tine. Pe cele mecanice eu le stăpânesc, ele nu ştiu să facă nimic, nici măcar să tragă filmul.

Însă mi-e mult mai uşor cu digitalul. Şi ca timp, să descarc imaginile, îmi ia mult mai puţin decât developatul şi scanatul lor. Sunt un tip practic. Şi în ziua de azi, dacă câştigi bani din asta, nu poţi să tragi pe film. 

Elis: E un lucru bun display-ul? Să vezi imediat ce ai făcut? 

C. Bumbuţ:  E un lucru bun pentru oamenii care sunt foarte dornici să vadă imediat ceea ce au făcut. Pentru oamenii curioşi. Îi fură şi pierd. Foarte mult. Nu poţi să te uiţi în display, dacă vrei să fotografiezi. 

Elis: Tragi multe cadre? Ce rămâne din ceea ce tragi? Ce e bun? 

C. Bumbuţ: Când mi-am luat primul aparat, am întrebat cât timp mă ţine bateria. Mi s-a răspuns că  vreun an, 100 de filme. Eu am tras 100 de filme într-o lună cel mult. Eram foarte dornic să învăţ aparatul. Da, trag mult. Nu are importanţă. Nu îmi pun problema aşa. Pentru reviste trag 800-1000 de cadre. Acum încerc să trag mai puţin pentru a nu mai pierde timp la editare, cu selectatul cadrelor.

 Elis: După ce vezi cadrele în calculator, simţi nevoia să prelucrezi ceva? Să scoţi un stâlp din capul unui subiect? 

C. Bumbuţ: Nu. Prefer să tai poza până la nivelul ochilor, dacă are un stâlp în cap. Modific doar minimal contrast, rar folosesc crop sau le fac alb-negru.

 Elis: De ce alb-negru? 

C. Bumbuţ:  Duotonul mi se pare o chestie fumată. În primul rând, duotonul nu este pentru web pentru că depinde de calibrarea monitorului privitorului. La un calculator poate să vireze spre verde şi la altul spre magenta. Deci nu contează. Nu ai cum să faci să se vadă bine pe toate monitoarele pe care imaginea ta e privită. E mai cinstit alb/negru. Duotonul e pentru tipar, acolo se vede, hârtia tipărită e la fel pentru toată lumea. 

Elis: Ceea ce am remarcat şi în albumul  7 zile - 7 ani în Maramureş (indiferent de autor), cât şi la fotografiile alese de tine dintre cele făcute de femeile aflate în detenţie în Târgşor, este faptul că şi unele şi altele mă fac să cred că sunt acolo, că aceea este întâmplarea autentică, nu mă simt manipulată, sunt cadre oneste care nu mizează pe latura sensibilă uşor de atins a privitorului. Ai aceeaşi manieră de selecţie. Cum aşa? 

C. Bumbuţ: De ce trebuie să colorez altfel?! Pentru că de asta se vând vazele de plastic, manenele, ciorapii de plasă maramureşencelor, pentru că tot ceea ce este autentic şi cinstit nu sare în ochi. Ce se vede uşor?! Vignetarea, suprasaturarea, desaturarea parţială. Fotografia aceea nu are ce să îţi spună şi atunci trebuie să o faci artificial să iasă în faţă. Pentru că nu e nimic în spatele ei. Nu neapărat ca mesaj. Mesajul deja nu mai contează în cazul ăsta. 

Elis: Şi la portrete? 

C. Bumbuţ: Sunt şi portrete care nu sunt vignetate şi se vede clar că fotograful şi subiectul nu au nimic unul cu altul. E perfect tehnic. Are o lumină bună, culori naturale, cadrat excelent şi e gol. 

Elis: Ce lipseşte? 

C. Bumbuţ: Lipseşte fotograful. E atât de absorbit de marea lui sculă fotografică, încât uită de fotografie. Îi lipseşte fotograful şi sufletul omului. E un miraj asta, cu tehnica de vârf, cu obiective scumpe, e foarte bine că toată lumea are aparate foto, doar că nu sunt fotografi, sunt posesori de aparate foto. 

Elis: Spuneai de obiective. Ce părere ai de teleobiectiv? 

C. Bumbuţ:  N-am nicio problemă, nici cu teleobiectivul, nici cu superangularul. Nu folosesc teleobiectiv, pentru că nu am. Simt nevoia să mă apropii de subiect. Teleobiectivul, dacă nu e folosit cu un scop clar, mi se pare un act de laşitate, mai ales la fotografia de stradă. Teleobiectivul are nişte lucruri care te ajută din start, e foarte uşor să faci fotografie bună cu teleobiectivul, pentru că îţi aplatizează planurile, ai clarul exact unde l-ai pus, poţi să lucrezi pe partea de grafică mult mai bine decât cu un superangular sau cu un obiectiv normal. Apoi eşti departe de subiect, îl furi. 

Elis: Ţi s-a întâmplat să tragi din şold. Nu este un act similar?Nu furi? 

C. Bumbuţ: Nu e acelaşi lucru. Rişti. El te vede că ai un aparat, că i-ai făcut poză. Chiar dacă nu vede exact momentul în care declanşez, am un contact cu subiectul. Îi zâmbesc sau nu. Îmi asum asta.

Elis: Te ajută un curs de fotografie? Sau dacă eşti într-adevăr preocupat, găseşti suficiente informaţii pe net, în cărţi? 

C. Bumbuţ: Eu am învăţat fotografia din cărţi. Facultatea m-a ajutat doar să pun lumina, dar ulterior acestui moment. E vorba de pasiune şi de bun simţ, să vezi ce e prost, să simţi, să scapi de clişeu, să citeşti  şi să vezi multe alte imagini - pictură,  filme - să asculţi muzică. 

Elis: Crezi că suntem atraşi de fotografia în care ne regăsim? Care simţim că ne reprezintă? Cadrul e un soi de răspuns la întrebările pe care ni le punem nouă sau ne leagă cumva de amintirile noastre? 

C. Bumbuţ: Cred că ne place fotografia bună, care descrie vizual ceea ce simţim. Este foarte simplu. Să spui o poveste în imagini. Fotografiile bune sunt făcute din slăbiciuni. Nu din perfecţiune. O fotografie bună nu e perfectă, e perfectibilă. Dacă nu ai nimic să îi reproşezi nu e fotografie bună, nu e sinceră. 

Elis: Spuneai la un moment dat că dreptunghiul din ochi reacţionează înaintea privirii. Că oamenii, obiectele din jurul tău sunt forme care îţi umplu cadrul. Dacă ai declanşa acum cum ar arăta fotografia asta? 

C. Bumbuţ: Acum?! Văd un portret, al tău, pe care cade lumina prost. 

Elis: Ai fotografii pe pereţi acasă? Ale cui? 

C. Bumbuţ: Da. De-ale mele. Nu îmi place cum este zugrăvit. Am nişte petice cubaneze, nişte afişe. Cumpăr şi fotografie, desigur. Am dat bani fotografiei, dar o colecţionez. 

Elis: Ce s-a întâmplat cu Punctumul? A fost o alternativă pentru fotografie ca site românesc, deşi  dacă nu aveai un cont, puteai să priveşti galeria, fără să ai posibilitatea să vezi comentariile membriilor.  În 2006-2007 l-ai închis. De ce? 

C. Bumbuţ: Punctumul s-a vrut altceva. Punctumul a apărut ca o platformă de feedback între nişte prieteni fotografi, care aveau pretenţii unii de la alţii. Punctumul a murit pentru că de la ideea de bază de la care am pornit, în care nişte oameni aşteptau feedback-uri nu le mai primeau. Oamenii nu mai punea neapărat fotografiile la care aveau nevoie de feedback, punea fotografii bune la care aveau nevoie sau nu de reacţii pozitive. Devenise un fel de galerie şi atunci s-a sufocat. Nu mai comenta nimeni. Puneau fotografiile şi gata. Ceea ce nu ar fi fost rău, însă pagina de început a forumului punctum.ro, în ultimele luni, nu arăta aşa cum ne-am fi dorit. Au existat mai multe încercări de remediere a lucrurilor, ca oamenii să îşi facă curăţenie în portofolii, însă nu s-a întâmplat nimic. Atunci am hotărât să îl închidem.    

Elis: Simţi nevoia redeschiderii Punctumului, aşa cum a fost, ca variantă românească a unui site elitist de fotografie? 

C. Bumbuţ: Nu. Cred că fotografia românească, ca şi fotografia din orice ţară se ridică, nu prin "hai să ne strângem noi nişte fotografi", ci fiecare să muncească bine pe tarlaua lui. 

Elis: După ce ai închis punctum.ro ai publicat trei reviste online. Acum nu mai sunt. Ce s-a întâmplat? Revista nou tipărită Punctum o să  fie şi ea online? 

C. Bumbuţ:  Am schimbat server-ul. Este o situaţie temporară. O să reîncarc numerele anterioare ale revistei. Punctum-ul nou apărut nu o să fie online, doar prezentarea - preview-ul. 

Elis:  Ţin minte că vindeaţi fotografie la acel moment, odată cu lansarea primului număr al revistei online. Ale lui  Gicu Şerban şi Dragoş Lumpan. 

C. Bumbuţ: Da, dar asta a fost o dezamăgire completă. Publicul din România nu cumpără fotografie, chiar şi la preţurile acelea mici. S-au vândut vreo doar două fotografii parcă. 

Elis: Îmi place cum arată Punctumul, revista tipărită. Dar nu aţi scris foarte mult. E relativ puţin text. 

C. Bumbuţ:  De scris noi am scris destul de mult, numai că e foarte greu. Acum învăţăm şi noi cum e cu layoutul. Pe hârtie materialul cu Carol Szathmari are 8 sau 9 pagini. Destul de mult. Însă nu ştiam exact cât însemna el în revistă. Apoi, după ce a ieşit revista, ne-am zis că într-adevăr pare puţin text, vizual vorbind. În numărul următor o să creştem şi ca text. 

Privesc pe geam cum iarna serile acoperă oraşul ca o zăpadă care nu mai vine. Când eram copilă, doar la o stradă distanţă de cafeneaua asta, îmi era şcoala. Am păstrat gândul ăsta şi zâmbesc puţin speriată, văzând reportofonul cu cele peste 2 ore înregistrate. Nu ştiu când au trecut. Cosmin a găsit răspunsurile, chiar şi atunci când întrebările mele şi-au pierdut din cuvinte.

Cosmin Bumbutz este astăzi unul dintre cei mai apreciaţi fotografi români. Are lucrări apărute în importante publicaţii şi campanii publicitare dar şi in expoziţii în ţară şi străinătate. Face parte din grupul fotografic "7 zile" şi este editorul revistei "Punctum". Site: http://www.bumbutz.ro

De acelasi autor:

Adauga comentariu