De când o ştiu, adică de vreo douăzeci de ani, tanti I. se dă în vânt după ness frecat. E vecina mea de la munte, unde am o cabană. Face ce face şi ca pretext apare cam tot a doua zi dimineaţa cu o ulcică de lapte sau trei ouă de raţă, numai şi numai pentru că ştie că am să o invit înăuntru să-i fac un ness frecat. Teatral, mă învârt prin casă frecând de zor două linguriţe mari de zahăr cu una de ness într-o ceaşcă de lut în timp ce apa din ibric se încălzeşte pe sobă. Tanti I. stă în acelaşi loc pe o laviţă, între cele două geamuri. Sporovăieşte vrute şi nevrute mai rău ca o vrabie în timp ce soarbe din cafea. Eu stau pe scaunul de lângă sobă, pun aparatul la ochi şi particip la dialog în timp ce îi fac din când în când poze. Lumina vine din spate şi un pic lateral. E incomodă, dar teatrală. Firele de păr ce îi ies de sub năframă irizează ca o aură, mai ales când face câte o pauză, căzând brusc pe gânduri. Atunci de obicei declanşez. Şi fără să vreau, declanşez simultan o nouă cascadă de poveşti. De curând i-am tipărit o fotografie cu ea stând ca de obicei pe laviţă, la cafea. „Uite baba!” zice tanti I. când vede poza. „Tulai, dar urât m-ai mai scos cu năframa asta. Şi părul, zici că-s picată dintr-o claie de fân. Bată-te să te bată, da bolund mai eşti”.

Foto: Voicu Bojan

Tanti I. bate spre 70, locuieşte într-un sat de munte ascuns de lume, îşi petrece existenţa între lucruri de o concreteţe implacabilă cum ar fi vaci, fân, raţe, cartofi, vecini, ness, lemne de foc, pâine sau pătrunjel dar, cu toate acestea ţine tare la imaginea ei. Nu vrea să iasă oricum în poze, ci mereu mai bine. Mereu altfel. Evident, ea nu ştie să pozeze, doar nu o fi ceva top model, în schimb o interesează mereu produsul finit. Fotografia are sfânta menire de a nu te arăta aşa cum eşti, ci de a revela un alter ego misterios, ascuns, neapărat înfrumuseţat. Un ceva care să-i creeze o stare de bine celui care se regăseşte în imagine. Şi acest adevărat eu trebuie să bată realitatea anostă, cea pe care o ştim din fiecare dimineaţă când ne privim în oglindă. Dacă nu o face, e bai mare. Ei bine, din cauza aceasta cred eu că fotografia e mai mult ficţiune decât realitate, însă aici e o altă poveste, mai lungă.

Dar ce se întâmplă cu cei sau mai degrabă cu cele care, pe lângă faptul că ţin la imaginea lor, mai ştiu să şi pozeze? De unde li se trage şi mai ales, din ce surse se inspiră? M-am decis să analizez problema făcând apel la memoria mea culturală, la câteva din experienţele mele în materie pentru ca în final să propun un mic studiu vizual de caz, respectiv o sesiune foto spontană, pe care am furat-o cu un teleobiectiv în mai 2010 pe o plajă din Tel Aviv, cu complicitatea soţiei mele care mă acoperea râzând cu lacrimi.

Făcând un browsing rapid prin istoria fotografiei, trag nişte concluzii personale, fără pretenţii de răspunsuri finale. Îmi dau seama că atitudinile adoptate de modelele de azi, atât ca şi postură cât şi ca look se revendică din doar trei surse majore. Prima este Greta Garbo, a doua Marilyn Monroe, iar a treia este Calendarul Pirelli. Înainte de a le lua pe fiecare la purecat, dăm un rwd generos apoi un ffwd prin istoria fotografiei de modă şi glamour. Nu vorbim aici despre fotografia de nud, care este un pic o altă poveste, ci despre trezirea unei noi conştiinţe ce răsare undeva pe la începutul secolului al XX-lea. Apare ideea de fashion, iar trupul feminin devine un bun pretext pentru a epata rochii înfoiate, corsete complicate şi pălării chiar mai fanteziste decât cele mai elaborate naturi moarte din şcoala de pictură flamandă. Pe vremea aceea accesoriile chiar contau, iar modelele - imobile şi speriate precum nişte căprioare surprinse noaptea de farurile maşinii - erau un fel de umeraşe pe care stăteau lucruri, în speţă haine.

Încet, încet în paralel cu revoluţia industrială şi cu apariţia unor maşini de tipar tot mai performante se dezvoltă ideea că fotografia poate deveni un instrument perfect de marketing, mai ales dacă ea propune ca subiect un trup voluptos de femeie. Aparatul de fotografiat, despre care se credea că nu poate minţi deoarece reproducea mecanic şi cu o sfântă fidelitate realitatea devine, în mod paradoxal, o iluzie radicală a unei realităţi ce se dovedeşte a fi deloc obiectivă. Realitatea pe care o ştim se efasează discret şi lasă loc visului, un vis în care receptorul e invitat să participe. Se creează o lume imaginară, o aură de frumuseţe unde prezenţa feminină nu mai este un simplu portret, ci devine un eros estetizat, un etern obiect al dorinţei. Un obiect care devine treptat tot mai dispus să se arate, să se dezvăluie, să provoace. Pe scurt, în conştiinţa oamenilor are loc o revelaţie ce poate fi pusă într-o propoziţie concisă: Sexul vinde! Şi cel mai bine se vinde împachetat în faldurile unui cuvânt vag – glamour, ale cărui sinonime conţin o seamă de promisiuni minunate: şarm, fascinaţie, atracţie şi mai ales, voluptate.

Apar ca din pământ şi revistele care autentifică şi legiferează aceşti termeni: Harper’s Bazaar, Vogue, Vanity Fair. Apar creatorii de modă, art directorii, fotografii specializaţi în acest gen, iar în studiourile lor şic modelele devin o ceară maleabilă, pe care se imprimă, ca nişte amprente, volutele fanteziilor lor nestăvilite. Studioul devine un templu unde se oficiază un ritual religios, dar şi deopotrivă un teatru de umbre, unde se fabrică progresiv o mecanică a gesturilor, prin care modelele învaţă cum să pozeze, ce posturi să adopte pentru a scoate trupul din banalitatea unui mundan care nu mai interesează pe nimeni. Se pune în scenă un show, unul care, cu mici variaţiuni, continuă cu aceeaşi fervoare până azi. Se creează o complicitate a unei echipe de vis: editorul, art-directorul, fotograful, asistentul, stilistul, machieuza şi modelul. Cu toţii ţin între degete şi întind o ţesătură de păianjen unde spectatorul-victimă, fascinat şi învăluit discret în fire mai străvezii decât hainele de gală ale împăratului din poveste, nu vrea decât să devină obiect al dorinţei, să vadă mai multă epidermă, să participe cumva şi el, bietul, la show.

Dacă până în anii ’30 accesoriile chiar au contat, după aceea, ele au devenit doar pretexte sofisticate cu scopul de a revela un trup, pentru ca după anii ’70 să se instaureze o nouă ordine mondială bazată pe imperativul: Dezechiparea! Accesoriile vestimentare îşi pierd funcţia utilitară, devin simple fetişuri. Cu cât mai puţine straie, cu atât mai bine. Să o spunem pe şleau: nu hainele vând de fapt, ci acelea care le îmbracă şi drept răsplată, ele capătă nume noi: se vor numi de acum top models sau cover girls. Explodează deci revistele de profil, gen Playboy, Hustler, FHM etc. Modă, glamour, nud devin doar graniţe şterse de pe o hartă ce marchează reperele unei lumi care astăzi nu mai există.

Foto: Edward Steichen

Dar, cum ziceam, există câteva borne kilometrice fundamentale pe acest traseu. Greta Garbo e prima. Şi nu orice GG, ci doar aceea aflată într-o ipostază unică, după cum a surprins-o Edward Steichen când, cu privirea pierdută şi aşteptând să înceapă şedinţa foto şi-a dat deodată părul pe spate cu ambele mâini. Era pe vremea când chipul încă mai putea substitui trupul. GG avea o detaşare, o răceală superioară, intangibilă, de fiinţă venită de pe altă planetă. Privirea ei leneş-contemplativă de somnambulă, având o expresie aproape golită de sens, semăna cu o coală imaculată uitată pe un birou de mahon. Dar o coală pe care se putea scrie orice, una care conţinea toate promisiunile posibile. Şi cu cât GG era mai inaccesibilă, mai încărcată de mister, cu cât erosul era mai sublimat, cu atât devenea mai de dorit. Şi asta pentru că afişa mereu un plictis existenţial, o aparentă nepăsare ce, la standardele epocii, se dovedeau a fi foarte erotice.

Apoi a avut loc o turnură istorică interesantă. Casa Dior a aruncat orice chip în uitare şi a propus redescoperirea formelor generoase, a curbelor, a umbrelor. A intrat în scenă Marilyn Monroe, iar imediat după ea a avut loc emanciparea sexuală câştigată cu sudoarea frunţii (cu flori în păr) de la Woodstock. MM a devenit noua figură iconică feminină prin excelenţă, iar dintre sutele ei de imagini posibile se detaşează una esenţială – cea din metroul new-yorkez, când aerul năstruşnic al ventilatorului răzbeşte de jos, prin grilaj şi ameninţă să-i ridice fusta în cap. Cu aer jucăuş şi nevinovat MM o ţine cu ambele mâini, râzând cu toată gura. Umerii şi braţele urmează linia unor picioare încălţate cu pantofi albi, cu toc înalt. Nu degeaba Norman Mailer a numit-o odată „a true Stradivarius of sex”.

Foto: 20th Century Fox (uncredited)

Femeia emană prin toţi porii o lascivitate inocentă, situată undeva la limita perversiunii. Chiar şi atunci când îi cântă preşedintelui Kenedy un nevinovat „Happy Birthday, dear President” atmosfera se încarcă electrostatic de un erotism inconfundabil. Spre deosebire de GG, MM nu stă locului privind fix în obiectiv, ci purcede la o coregrafie zbangie, la un dans tematic în care se amestecă umeri, braţe, sâni, şolduri şi picioare care bagă pe loc în păcat pe orice sfânt. Pe Bert Stern, cel care a fotografiat-o ultima dată pentru Vogue într-o cameră selectă a hotelului Bel Air din New York îl întreabă deodată brusc, în mijlocul şedinţei foto ce a durat aproape douăsprezece ore şi câteva sticle de şampanie Dom Perignon 1953: „You want me to do nudes?”. Angelică, vulnerabilă, provocatoare acoperită doar cu o eşarfă transparentă, MM se întinde leneş pe pat ca o felină mare, proaspăt trezită din somn. E ultimul ei shooting, dar nimeni nu o ştie şi nimănui nu-i pasă. Contează de fapt doar clipa aceea magică, momentul fatal al declanşării, cel care transformă instantaneu prezentul în trecut şi orice fiinţă vie într-un cadavru îngheţat pe vecie, undeva în spaţiu şi timp.

ffwd. Calendarul Pirelli e azi graniţa ultimă a modei şi glamourului, a treia mare piatră de hotar. Începând din 1964 şi până în 2010, cu o mică sincopă generată de o trecătoare criză financiară, pe acolo s-au perindat răsfăţaţii lumii – cei mai în vogă fotografi şi art-directori alături de, normal, cele mai celebre top modele. Locaţiile sunt şi ele dintre cele mai luxuriante cu putinţă, creativitatea celor care pun totul în scenă nu cunoaşte limite, iar bugetele ţintesc şi ele spre cer. Toată lumea pomeneşte periodic cuvinte devenite sacre precum fun, cool sau hot. Modelele, de facto nişte fătuţe dezorientate şi uşor bulimice abia trecute de vârsta majoratului, dacă vor să devină şi mai celebre decât sunt deja, trebuie să transpire serios. Devin aşadar nişte furnicuţe muncitoare, care fac tot ceea ce se face, tot ceea ce au văzut la predecesoarele lor. Ridică braţe, ţuguie buze, întredeschid ochi, se cabrează, se tăvălesc în nisip, se lasă stropite cu un furtun roşu, li se toarnă lapte şi miere în cap, sunt ca nişte soldaţi exemplari ce execută comenzile ferme venite din off. Nu mai există improvizaţie, dubii şi mistere, teatrul de păpuşi are acum reguli prestabilite precise. Trupul este închis într-o cuşcă cu drugii de aur, iar modelul ştie că de fapt această captivitate reprezintă mai mult decât orice, marea rampă de lansare.

Aflate pe o plajă braziliană şi scăldate în prima lumină a dimineţii, ele trebuie să mimeze un erotism fierbinte, deşi ceaţa rece le învăluie corpurile semi-nude ca un linţoliu. Înscenarea pusă la cale de echipa de vis întrece acum orice imaginaţie - apar accesorii nebănuite: o barcă având vopseaua scorojită, câţiva bivoli negri pe spinările cărora fetele trebuie să se întindă lasciv, un cal alb, un cocoş negru care trebuie ţinut neapărat în dreptul pubisului, un animal păros ce trebuie cocoloşit cu tandreţe între sâni, o ulcică plină cu un lapte ce se va prelinge pe un trup bronzat etc. Calendarul Pirelli însumează toate pulsiunile posibile, e locul unde fantezia se întâlneşte cu nebunia, e locul unde istoria acestui cuvânt neclar glamour capitulează şi se recapitulează. An de an, până la sfârşitul lumii.

Foto: Voicu Bojan

Experienţele mele personale în materie de modă şi glamour au fost puţine, deloc glamoroase şi vag absurde. Mi-am luat repede seama, realizând că fotografia pe care o caut are mai degrabă treabă cu oameni care trăiesc într-o lume reală şi nu cu artificiozitatea studioului, a modelelor, a straielor aferente sau a lipsei lor. Ţin minte că odată am stat într-un studio vreo patru ore cu o fată din specia GG reîncărcată, neştiind până la capătul şedinţei foto dacă voi scoate de acolo vreo poză decentă sau nu. Vopsită cu negru pe buze şi ochi şi îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, A. era un fel de sloi de gheaţă care răspândea în jur un aer gotic, jilav, de pivniţă igrasioasă de vinuri. Pe trup avea o seamă de piercinguri şi nişte tatuaje atât de sinistre încât îmi era frică şi să mă uit spre ea, deşi în mod evident, trebuia. Îmi urmărea orice mişcare cu o privire emo, cumva detaşată de trup, ce făcea să-mi transpire mâna pe aparat. Tot ceea ce făcea era perfect liniar şi impersonal, care semăna cu descrierea unui interior din proza Hortensiei Papadat-Bengescu. A reuşit să se relaxeze abia după vreo trei ore. Toate mişcările ei erau calculate, precise, dar făcute parcă în reluare. N-o să uit niciodată ochii aceia negri, sfredelitori şi uşor saşii, braţele goale pline de monştri coborâţi parcă direct din cartea Apocalipsa, bila de argint ce i se întrezărea pe vârful limbii între buzele întredeschise şi dosul cadaveric al palmelor brăzdate de vene străvezii, aşa cum stătea în penumbra studioului călare pe un scaun cu spătarul întors.

M. era în schimb născută în zodia Calendarului Pirelli. Avea încredere în frumuseţea ei, ştia toate mişcările standard învăţate la şcoala de fotomodele şi, pe deasupra, mai era însoţită de o mică echipă ce dădea indicaţii de pe margine. Se dezbrăca cu naturaleţea cu care se îmbracă băieţii mei când pleacă bombănind dimineaţa la şcoală. În timp ce mă plimbam şi eu stingher pe acolo cu un aparat de gât jurându-mi în barbă că e ultima dată când fac aşa ceva, brusc au intrat în scenă pudre, rujuri, rimeluri, fonduri de ten, pense, fixative, un ventilator, un pulverizator etc, deşi se presupunea că vom face fotografii pentru un catalog de lenjerie intimă. M. era mereu atentă la câteva lucruri simultan - să ridice un pic bărbia, să privească neapărat la pereţi, să sugă burtica, să ridice braţele la cap într-un unghi cât mai ascuţit, să scoată pieptul la înaintare, să cabreze talia. Şi mai ales, era atentă să pară îngrozitor de fericită. Degeaba am implorat-o să uite tot ce ştia. Să stea locului. Să se uite la mine. Să se poarte normal. Mă priveau toţi ca pe un nebun. Normalitatea nu are ce căuta într-un studio în care se fotografiază chiloţi micuţi, de dantelă şi de firmă pe deasupra. Artificialul face regulile pentru că acolo se fabrică o iluzie, care trebuie să vândă un produs. Iar fotograful, deşi se presupune că operează direct cu realitatea, are menirea de a complota la instaurarea unei lumi mincinoase, de a propune un absurd joc al disimulării. Când am scăpat de acolo, eram cam la fel de fericit ca şi atunci când, după accidentul de bicicletă, ieşisem din spital semănând cu o mumie de ghips, dar altfel una vie şi zâmbitoare.

Foto: Voicu Bojan

Recent, pe o plajă din Tel Aviv fiind, toate cele de mai sus s-au reactivat instant când am asistat la shootingul spontan al celor două prietene rusoaice. M-am distrat de minune. Mi-am dat seama că sindromul generat de Calendarul Pirelli s-a globalizat mai rău decât telefonia mobilă şi reţelele sociale de pe net. Nu se mai poate face nimic. Lumea e virusată fără speranţă. Într-un timp relativ scurt, modela rusoaică de ocazie, ca trasă cu cheia, a bifat posturi standard, menite să genereze efect maxim. S-au aruncat în joc doar câteva din trucurile menite să scoată bărbaţii din minţi – frumoasa semi-adormită adusă de valuri, amfora cu braţele deasupra capului, auto-îmbrăţisarea în genunchi, felina rea gata de atac sau trupul împuşcat şi abandonat în nisip. Fotografa îşi încuraja partenera-model, care se nărăvea spre ea în cele mai fanteziste posturi posibile, spre deliciul masculilor care, tolăniţi în şezlonguri cu ochelarii de soare pe nas, se prefăceau că rezolvă Sudoku. Toată scena a durat cam o jumătate de oră, suficient cât să urce cu vreo două grade temperatura şi aşa ridicată a plajei. Privind-o retroactiv, îmi vine deopotrivă să râd şi să plâng. Nu vreau să devin moralist, însă mă întreb sincer dacă va veni sau nu vreodată ziua când oamenii îşi vor veni în fire şi se vor purta iarăşi normal. Eu unul, mărturisesc că m-am plictisit teribil să văd afişat peste tot acest dans nupţial ridicol şi mincinos. Public, le mulţumesc acestor fete. Dacă nu erau ele nu mă apucam să aprofundez această temă.

Tot în primăvară, la Roma am întâlnit nimfe, zâne (erau din Zalău!) şi dansatoare din buric. Fie că aveau nouă ani sau douăzeci, toate se voiau angelice, seducătoare şi aveau acelaşi zâmbet standard ştampilat pe feţe. Mai demult, în Manhattan, trei surori superbe de origine arabă mi-au oferit trei zâmbete adorabile, absolut identice, de revistă. În februarie în Cuba, unde până şi feţele de mese pătate de muşte din cârciumi sunt încărcate de erotism, am dat întâmplător peste nişte dansatoare de o languroşenie de-a dreptul ameninţătoare. Şi am mai dat, taman într-o biserică baptistă, peste trei prinţese îmbrăcate în rochiţe roz ce şi-au intrat instant în rol de modele. Deşi aveau doar în jur de 7-8 ani aveau germenii aceleiaşi atitudini de potenţial fotomodel. Sau poate eu m-am ţăcănit la cap, mai ştii?

Nu demult, m-am repatriat de la cabana mea de la Măguri. Ca de obicei, a fost graţios. De fapt, acolo e ca nicăieri pe lumea asta. Am mâncat fragi şi afine. Am citit. Am băut o bere cu fierarul. Nu am făcut nimic. Am făcut apoi o fasole la ceaun pe care mi-a halit-o parţial Roşcatul, câinele lui Aurel. De ciudă, i-am lăsat pe o farfurie lângă cabană un cârnat peste care am pus un pumn de piper, dulceaţă de caise şi muştar iute. L-a halit. Simţindu-mă vinovat, l-am sunat apoi pe Aurel, stăpânul fiarei, să-i dea câinelui multă apă la cină. Lui tanti I. i-am frecat ca de obicei un ness. La schimb, am primit o omletă din ouă de raţă asezonată cu slănină prăjită şi castraveţi muraţi. Totul cholesterol free. Şi am mai primit gratis un shooting cu ocazia căruia mi-am dat seama că tanti I. este modelul perfect. Am urmărit-o timp de vreo oră făcând pâine în cuptor. Nu se scălămbăia defel, nu poza, îşi vedea de treaba ei, povestind vrute şi nevrute, iar pe deasupra mai şi făcea ceva ce părea şi util şi cumva ritualic. Tare graţios. Era de fapt cel mai frumos cadou pe care îl poate primi un fotograf de la subiectul lui – mă ignora total. Nu o interesau nici aparatul meu, nici când declanşam şi nici dacă îi cădea sau nu năframa pe ochi atunci când se apleca. Se îndrepta de şale, îşi dădea părul pe spate cu ambele mâini, fără să aibă habar de celebra fotografie cu GG, apoi o lega rapid la ceafă. Toate gesturile ei erau normale şi articulate. Toate se leagau între ele şi făceau sens. Cu ele, tanti I. îşi construia o lume, mica ei realitate. O realitate vie, vibrantă, care mirosea ca o pâine mare, proaspăt scoasă dintr-un cuptor de lut.

 

Voicu Bojan este editor, traducator si pe alocuri, fotograf freelancer. A publicat povesti în imagini si reportaje în mai multe publicatii, dintre care cele mai semnificative sunt National Geographic România, Esquire România si LensWork, US. Este editor asociat al Revistei Punctum si initiatorul proiectului Diafragma 9. Acesta din urma include seminarul de fotografie de la Rasinari, precum si o colectie de carte pe aceeasi tema, colectie ce debuteaza cu volumul Inot Sincron, scris impreuna cu Gicu Serban.

 

In High Fashion - The Conde Nast Years, 1923-1937 Edward Steichen W. W. Norton & Company (October 11, 2008) ISBN-10: 0393066770, ISBN-13: 978-0393066777 288 pagini, limba engleza

De acelasi autor:

Adauga comentariu