Gazduit de ROHOST

Ochiul flămând al lui André Kertész

De Voicu Bojan

„Toată lumea poate să privească, dar nu să şi vadă." A. K.

André Kertész e un fotograf aşa de important încât se cuvine să faci un timid ocol dacă vrei să scrii ceva despre el. Nu-l poţi aborda brutal, ca la manual, începând cu data şi locul naşterii, ar fi mult prea şcolăresc şi abrupt. Ar fi chiar nepoliticos.

Fotograful, spre deosebire de romancier, muzician, pictor sau poet, nu poate scăpa de o determinare geografică precisă. El trebuie să fie prezent fizic acolo unde se petrece acţiunea, fiind prin urmare, condiţionat de spaţiul în care se mişcă. Într-un fel, acesta îi programează gesturile. În imaginile lui, poate ficţionaliza realitatea cât pofteşte, dar nu poate nega acest dat, aparent neimportant. Întocmai cum un melc îşi duce în spinare cochilia, fotograful duce cu el, alături de aparatul foto, realitatea. Uneori ca pe o binecuvântare, alteori ca pe un blestem.

Un pictor se învârte în jurul şevaletului din atelierul său, pictând un peisaj cu cai în alergare, dar care aleargă doar pe pânza minţii lui. Un poet (Alecsandri să zicem) stă înfofolit la gura şemineului, cu un ceai în mână, descriind în versuri cum crapă de frig pietrele pe afară într-un poem precum Miezul iernii fără să aibă un contact real cu ceea ce descrie, altfel spus fără să-i îngheţe mâna pe pană. Karl May spune povestea lui Winnetou fără să fi fost în viaţa lui în Vestul Sălbatic. Din fotoliul lui comod aflat într-un burg german anost, descrie o realitate inexistentă altundeva decât în propria sa fantezie, însă una care, peste timp, mă va afecta pe mine, copil fiind. Îmi amintesc cum nu am putut să-mi fac temele timp de trei zile după ce a murit eroul meu apaş. Am fost paralizat mental, asemeni vecinului meu de la munte, Rovin, când, taman într-o seară de Crăciun, a murit Bobby din serialul Dallas.

Fotograful nu poate face aşa ceva. Nu poţi fotografia un război real dintr-un studio, e nevoie acolo de prezenţa ta fizică. Oricât de puternică, de tendenţioasă sau de înfrumuseţată e imaginea pe care mi-o vâră sub nas, trebuie cel puţin să cred că cel care a declanşat s-a mişcat, a respirat şi a gândit în acea realitate spaţio-temporală. El şi spaţiul devin inevitabil una, chiar dacă imaginea creată prin decupajul voit al fluxului temporal, poate părea uneori mai degrabă iluzie decât realitate.

Poate mai mult ca la orice alt fotograf, la Kertész se vede limpede cât de importantă este condiţionarea aceasta geografică. Spaţiile în care s-a mişcat i-au dictat practic subiectele, imaginile şi, mai ales, modul de abordare trădându-i, deopotrivă, toate angoasele, frustrările şi puţinele bucurii. Kertész e uneori mai transparent decât figurinele de sticlă pe care le fotografia în lumina ferestrei, iar, alteori, mai greu de înţeles decât nudurile sale distorsionate şi suprarealiste pentru ca, în anumite împrejurări, să fie mai încărcat de patos decât o pot demonstra pe rând: o lalea melacolică, o furculiţă sprijinită de farfurie sau un nor rătăcit printre zgârie-norii din New York.

Numeroasele sale albume, cele peste treizeci de cărţi scrise despre el şi filmul făcut de BBC din seria Master Photographers (1983) sunt repere bune pentru a călători prin lumea acestui fotograf total, încăpăţânat să-şi urmeze chemarea, chiar dacă succesul a venit venit prea târziu, dându-i, mai curând, un sentiment de tristeţe, decât de fericire. Kertész  a început prin a fotografia totul pentru a sfârşit fotografiind cu aceeaşi graţie, nimicul, însă crezând ca nimeni altul în fotografie, de la început până la sfârşit. Spune frumos undeva: „Interpretez ceea ce văd într-un moment anume. Şi interpretez nu ceea ce văd, ci ceea ce simt." Opera lui e vastă, acoperă zone diferite şi e aproape imposibil de încadrat într-un gen anume. E greu să scrii ceva pe scurt despre Kertész  fiindcă, vorba lui H. Cartier-Bresson: „Cu toţii îi datorăm ceva lui André Kertész ." Ca să pricepem mai bine ce vrea să spună această propoziţie cred că trebuie să cunoaştem povestea vieţii omului din spatele aparatului şi al spaţiilor în care s-a mişcat şi care l-au determinat. Pornind de aici, nu voi propune o cheie de lectură universal valabilă, ci mă voi rezuma la câteva judecăţi absolut personale, la care voi adăuga o selecţie din imaginile mele favorite.

Budapesta - totul. Locul naşterii, al descoperirii fotografiei, al străzii, al războiului. Deşi are o meserie bine plătită în domeniul financiar, pasiunea pentru fotografie înseamnă totul pentru acest tânăr evreu de origine maghiară. Budapesta e locul în care Kertész  se comportă ca un amator entuziast încercând să imortalizeze totul, mişcându-se cu febrilitate între limitele aparatului şi propria viziune în formare. Imaginile din acea perioadă de tinereţe sunt contaminate de o energie nestăvilită: oameni obişnuiţi, geometrii stradale, compoziţii savante sau imagini de război deloc tragice, ba chiar din contră. Un amalgam tandru de natură să-l trădeze încă de pe atunci: un ochi mereu flămând, un sentimental incurabil, uşor delocalizat, aflat într-o lume care, atunci când nu îl refuză de-a dreptul, îl ţine la distanţă. Publică sporadic, începe să fie recunoscut, dar, înainte de a deveni cu adevărat consacrat, alege plecarea spre Paris.

Paris - ceva. Mutat la Paris, Kertész  începe să se mişte în lumea boemei unde pare să se simtă chiar bine. Îşi pierde capul după acest oraş fermecător mai ceva decât după frumoasa Elizabeth, cea care îi va deveni soţie şi îl va susţine din umbră toată viaţa. Crema cafenelelor de artişti devine pentru el un subiect la îndemână. Brâncuşi, Mondrian, Chagall sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute celebrităţi pe care le frecventează în acea perioadă fericită pentru el. Cochetează cu suprarealismul, lucrează cu fervoare, publică, devine mult mai concentrat Cutreieră străzile pariziene cu aceeaşi vitalitate cu care cutreiera satele dimprejurul Budapestei. Ochiul lui înfometat nu se satură de văzut şi ca atare nu pare să-i scape mai nimic, de la portretele prietenilor, la dansatoarele de la Moulin Rouge până la fulgerele din jurul Turnului Eiffel. Cu toate acestea, imaginile lui devin ceva mai reci şi mai precise, vădind o grijă aproape maniacală pentru geometrie şi compoziţie. Începe să lucreze în planuri largi, iar unul din proiectele sale de anvergură, întins pe cincizeci de ani şi finalizat cu o carte remarcabilă (On Reading), are ca subiect plăcerea lecturii şi oamenii care sunt surprinşi citind, mai cu seamă în spaţiul public. Deşi fac parte dintr-o serie largă, fiecare dintre aceste fotografii au o forţă şi o greutate de sine stătătoare. Parisul este pentru Kertész un popas plin de revelaţii. Nu se sfieşte să arate că iubeşte acest oraş care îl acceptă şi îl iubeşte la rândul său. În concluzie, expune, publică în reviste, e apreciat cum se cuvine şi toate acestea îl umplu de energie. Dar, în mijlocul acestei exuberanţe, se coace un război cu previziuni sumbre pentru evrei. Mai mult, i se oferă un contract cu un studio din New York şi, astfel, părăseşte Parisul care l-a consacrat, fără ca măcar să bănuiască că porneşte pe un drum fără întoarcere.

New York - nimicul. Căderea din paradis, contactul dur cu pragmatismul american: duhul înăbuşit de eficienţă şi emoţia subjugată de corectitudinea politică. În faţa acestor realităţi, Kertész se trezeşte dezarmat. I se cer lucruri pe care nu le înţelege şi se vede deodată aruncat într-o lume ostilă, care îl scoate din sărite. Pare un animal exotic într-o grădină zoologică, un biet poet declamând versuri într-un teatru de război. Lirismul şi melancolia lui balcanică nu mai sunt bune de nimic într-o lume bolnavă de delirul mobilităţii ascendente obligatorii, o lume ce nu-şi mai îngăduie timp de reflecţie. Revistele îl privesc cu reticenţă, iar curatorii cu atât mai mult, în frunte cu Beaumont Newhall, omul care trage sforile la MoMA. Magnum îl ignoră cu superbie şi, culmea!, Edward Steichen îl lasă în mod nedrept pe dinafară în mega-expoziţia Family of Man. Începe era glaciară pentru Kertész, care se trezeşte brusc din umanistul de odinioară un artist neînţeles, întreţinut de o femeie de succes, nedorit de mai nimeni, izolat într-un apartament undeva sus, fix în centrul lumii, vecin cu un nor rătăcit.

Deşi lucrează sporadic ca freelancer cu Look, Harper's Bazaar, Vogue sau Home and Garden dispare, practic, de pe scena publică. Şi nu se aude mai nimic despre el vreme de aproape treizeci de ani până să fie redescoperit de flerul inegalabil al lui John Swarkowski. În 1964, i se organizează o retrospectivă la MoMA. Or, o retrospectivă miroase deja a ceva încheiat, clasificat, aproape postum. Succesul, recunoaşterea şi regretele tardive ale confraţilor vin şi ele, în sfârşit, dar nu le mai aşteaptă nimeni. Kertész  e deja plecat de acolo, rămăsese doar umbra lui. Sfârşitul îl găseşte acasă, fotografiază în fereastră cu un Polaroid norii care se reflectă în nişte figurine de sticlă. Face ce ştie mai bine: ochiul pândeşte lumina şi aşteaptă clipa. Fotografiază nimicul, în toată splendoarea lui, color.

 „Orice am face noi, Kertész  a făcut deja", i-a spus odată Bresson lui Capa. Lisette Model, Robert Frank, Garry Winogrand, Eugene Smith sau Lee Friedlander sunt doar câţiva dintre cei mulţi care au înţeles adevărata dimensiune a lui Kertész şi, prin urmare, l-au avut ca mentor tăcut. În ciuda unei vieţi de frustrări care ar fi aruncat pe oricine în braţele depresiei, Kertész nu a încetat să fotografieze. În timp, imaginile lui s-au simplificat, umorul i s-a mai estompat, bucuria copilărească de a înregistra totul i s-a mai stins, însă există câteva lucruri de la care nu a făcut niciodată rabat şi care vor rezista mereu probei timpului. A fotografiat mereu cu entuziasmul amatorului, al îndrăgostitului: „Mă consider şi astăzi un amator şi sper că voi rămâne aşa până la sfârşitul vieţii. Fiindcă sunt un etern începător care descoperă cu mirare lumea iar şi iar."

Kertész nu a fotografiat niciodată cu detaşare,  imaginile lui sunt profund personale, îl simţi fizic prezent în cadre, ca pe nimeni altul. Practic, deşi pare că urmăreşte substantivele din lumea înconjurătoare, el fotografiază, de fapt, adjective, stări de fapt, stări interioare. Are o sinceritate aproape tactilă. Împacă într-un mod fascinant tristeţea, umanismul liric şi melancolia de factură pictorialistă cu o organizare precisă de forme, cu o rigoare a compoziţiei care te uimeşte. De cele mai multe ori, imaginile lui sunt asemeni unor trambuline vizuale, ferestre deschise spre altceva, spre ceva la îndemână, simplu, uman, universal. Văd opera lui e ca o pâlnie; pleacă de la tot şi ajunge la mai nimic, dar o esenţă de „nimic", conţinând, în mod paradoxal, totul. Perimetrul îngheţat al apartamentului în care trăieşte devine un bun pretext pentru descrierea stării tumultuoase a lumii exterioare. Cum spuneam, descoperă Polaroidul şi se joacă cu el. Cu câţiva ani înainte de a muri creează o serie color, foarte tandră, cu obiecte fotografiate în fereastră. Practic, se întoarce de unde a plecat, la aceeaşi bucurie molipsitoare a copilului care descoperă o jucărie nouă. Supărarea pe lume i-a trecut, rămâne doar cu bucuria jocului: „Sunt un om norocos. Pot face ceva cu aproape orice văd. Totul rămâne la fel de interesant pentru mine."

Kertész mă face să cad întotdeauna pe gânduri - ce-mi place expresia asta!

 

Fotografiile lui André Kertész vor putea fi vazute la Sibiu la Muzeul Brukenthal, începând cu 9 martie 2012, la Casa Albastră din Piaţa Mare. Vernisajul are loc vineri la ora 13:30

 

Voicu Bojan a publicat povesti si reportaje in mai multe locuri, dar poate cel mai constant pe BadorGood. Este initiatorul proiectului  Diafragma 9. In prezent, coordoneaza o colectie de carte de fotografie si preda un curs la Cluj, alaturi de Ufo, Gherase si Gicu. 

 

Andre Kertesz (Editions Hazan)

LARRY TOWELL

Editions Hazan, Paris, a 16-a editie (7 Decembrie, 2010)

ISBN-10:  0300167814, ISBN-13: 978-0300167818

360 pagini, limba engleza



De acelasi autor:

(2013-05-27) 5854 vizualizari 2 comentarii
(2013-02-07) 5641 vizualizari 7 comentarii
(2012-12-17) 5473 vizualizari 12 comentarii
(2012-11-06) 4134 vizualizari 7 comentarii
(2012-06-26) 6558 vizualizari 9 comentarii
membru din
2002-02-08
2012-03-06 13:28:21

Reamintesc, cu un an in urma Voicu scria un articol despre Capa (in preajam expozitiei Capa organizata tot la Sibiu): http://badorgood.com/articole/celalalt-capa-87/1

membru din
2004-06-01
2012-03-06 14:04:46

Domnule Kertész, pozele dumneavoastra sunt destul de frumoase, dar trebuie sa observ ca in poza cu fulgerele, turnul este putin inclinat spre dreapta. Va recomand pentru orientare sa folositi un guide din programul Adobe Photoshop si sa rotiti imaginea cu 2-3 grade in sens trigonometric iar pe viitor sa folositi un trepied cu bula. Sper ca apreciati critica constructiva.

Lumina blanda va doresc!

membru din
2006-02-21
2012-03-06 14:09:56

Da si nudul respectiv este excesiv prelucrat in PS pentru gustul meu, de incadrare nici numai zic nimic :))),

membru din
2011-09-28
2012-03-06 15:12:51

1. Degeaba va adresati "domnului Kertész". E mort de mult.

2. PS n-a aparut decat pe la inceputul anilor '90, la 5 ani dupa moartea lui Kertész. Distorsionarea aceea a imaginii a fost facuta cel mai probabil cu ajutorul unei oglinzi, in niciun caz cu PS.

membru din
2010-04-07
2012-03-06 15:22:10

Fain articol, Voicu :) Felicitari!

Ciprian, Laszlo, mai incet cu umorul pe scari :) E mai greu de dibuit pentru unii :)

membru din
2007-02-24
2012-03-06 16:35:12

Mai Voicu, ma surprinzi, nu vad "furculita". Eu te stiam un admirator al ei

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Kertesz_The_Fork.jpg

membru din
2004-06-01
2012-03-06 16:44:21

Intre timp a venit si afisul expozitiei de la Sibiu:

http://badorgood.com/noutati/-5092

membru din
2005-01-23
2012-03-06 18:08:57

Fain articolul. Tare comentariul, Ciprian :) Si tare si replica Oanei :))) Am tinut sa comentez pentru ca exact la faza cu turnu stramb m-am gandit si eu + "taietura" din dreapta la aia cu balerinele + alte fotografii ale lui Kertesz in care sunt "taiate" elemente. Eu am urmatoarea "dilema" de ceva timp (un pic in afara subiectului, da nu pot sa ma abtin si cred ca ar trebui sa fie de interes general ptr. "fotografi", desi e o chestiune de detaliu.. tehnic sa zic). Se pare ca marea majoritate a oamenilor/"fotografilor" vor sa vada imagini perfect drepte (nu ca aia cu turnul :)) si fara "taieturi". Uitandu-ma la fotografii consacrate constat ca sunt destule care nu respecta reguli din astea. Si nu mi se pare nici o problema, adica "restul" e oricum mult prea "tare" ca sa mai conteze un detaliu din asta (zic eu). Oare daca ar fi fost contemporane fotografiile, nu ar mai fi fost considerate la fel de bune din cauza unor detalii din-astea? E gresita total preocuparea pentru detalii din astea sau e doar EXAGERATA? Ar putea detalii de genul asta sa stirbeasca din valoarea unei fotografii sau nu?

membru din
2010-01-10
2012-03-06 18:23:22

culmea photoshopului, in logica asta, ar fi sa indreptam turnul din Pisa, desi cred ca s-a mai spus si probabil s-a si facut

membru din
2011-01-14

Da, mare fotograf . Multam de lectie V.

membru din
2011-05-03
2012-03-06 19:19:29

Multumesc,Voicu.Surprinzator si sensibil-daca nu s-a demodat prea rau cuvintul.Util-mai ales pentru cei care uita lectia-mereu valabila-a adevaratilor maestri,in favoarea epigonilor la moda si efemeri.

membru din
2007-05-16
2012-03-06 21:16:44

Superb articol, ca de fiecare data. Multumim Voicu!

membru din
2006-02-21
2012-03-07 19:24:20

Oana stiam,

era un comentariu neserios din partea mea, din cauza asta si am pus :))),

distorsiunea respectiva a fost obtinuta, la majoritatea cazurilor de Dl Kertesz la developare, prin modificarea pozitiei de lucru a mesei pe care era asezata hartia fotosensibila.

 

membru din
2006-12-08
2012-03-07 21:37:51

Un articol excelent scris, pe care l-am citit cu cea mai mare placere.

membru din
2010-09-06

Multumesc amandurora, buna treaba, plina de sensibilitate!

membru din
2010-09-27
2012-03-09 15:22:58

Foarte frumos articol, norocosi cei ce pot ajunge le expozitie

membru din
2011-02-21
2012-03-10 15:15:20

O introducere in fotografia lui Kertez bine intentionata care are la baza etapele cronologice ale vietii sale.

Un elogiu plin de admiratie adus lui Kertez, presarat cu deficiente redactionale si chiar cu interpretari personale destul de originale. O intentie de a sintetiza "stilul lui Kertez" (ca sa fac legatura cu ultimul articol a lui Ufo) ar fi fost mai mult decit laudabila si chiar foarte utila pentru pasionatii de fotografie.

In literatura de specialitate Kertez, un atodidact al fotografiei, este considerat pentru simtul deosebit al compozitiei (perfecte), in darul de a reda poezia momentului, de a declansa la momentul potrivit. Kertez, la 17 ani, nota in jurnalul personal din ianuarie 1912: "Incerc sa descopar poezia in tot ce ma inconjoara". In mod paradoxal este considerat o figura seminala a fotojurnalismului.

„Toată lumea poate să privească, dar nu să şi vadă."
Citatul ales, o platitudine fara sens dealtfel, nu cred ca il caracterizeaza pe Kertez.
Mai degraba urmatoarele:

"Fac cea ce simt, asta e totul. Sint un fotograf care lucreaza pentru placerea personala. Asta e ce am facut dintodeauna."

"Techinca nu este importanta. Technica e in singe. Momentele si starea sint mult mai importante decit lumina buna. Cea ce se intimpla este cea ce este important".

" ... În ciuda unei vieţi de frustrări care ar fi aruncat pe oricine în braţele depresiei, Kertész nu a încetat să fotografieze. ..." O incondeiere valabila poate pentru Arnold Schwarzneger in Terminatorul.

Exista indicii foarte solide ale starilor de depresie ale lui Kertez.
Vezi: Laleaua melancolica, New York, 1939:
http://2.bp.blogspot.com/_z9_DEDL3dlE/S7Ce1Bg_D2I/AAAAAAAAAYI/xWtalA2AYZk/s1600/Blogpix+Melancholic+Tulip+February+10+1939+by+Andre+Kertesz+from+ReVue+at+the+NGV.jpg

Ca orice om, si Kertez avut nevoie de sustinere in momentele dificile. Fiind intr-o stare destul de critica, fratele sau Jenö il incuraja: "Tu esti inca Andre Kertez. Tu esti inca cel mai mare fotograf al lumii".

Spor in continuare.

membru din
2008-02-29
2012-04-22 10:06:35

am vazut mai sus citiva critici care se luau de un monstru sacru al fotografiei dindui lectii de facut poze...asa ceva?! NU AVETI DECIT SA INVATATI DE LA UN ASEMENEA OM.Au ajuns copii sa-i de-a lecti la MAESTRU.

membru din
2010-07-23
2012-04-28 20:02:44

Expozitia a ajuns (de ceva vreme) si la Brasov. Cine doreste sa o vada mai are timp pana in 13 mai.

http://www.brasov.ro/evenimente-brasov/expozitii-de-arta/expozitia-de-fotografie-andr-kertsz-764.html


Adauga comentariu
vizualizari (6820)
comentarii (20)
voturi (6)